O experiență bizară

Trebuie să recunoaștem că vo­ta­rea cu entuziasm a legii lustrației la peste două decenii după în­de­păr­ta­rea regimului comunist este o experiență cel puțin bizară, pe de o parte pentru că legea nu mai poate repara practic nimic din răul pe care l-a făcut eșalonul doi al activiștilor PCR și de instrumentele lor, iar pe de altă parte pentru că în acest an bîn­tuit de criză nimănui nu-i mai pasă de această lege simbolică.

Privind retrospectiv, se pare că din 1990 încoace în România nu s-a găsit niciodată un moment potrivit pentru îndepărtarea din prim planul vieții publice a stîlpilor de rezisten­ță ai regimului comunist. Putem găsi numeroase explicații politice și is­to­rice pentru acest adevăr extrem de puțin onorant. Mai trist și mai grav este însă că niciodată nu a existat o masă critică a populației care să ceară imperativ lustrarea clasei po­litice și nici în interiorul clasei politice nu au existat forțe care să ur­mărească asiduu acest obiectiv. Ca un făcut, în momentul în care un par­tid obținea fie și un acces parțial la putere, adică la împărțirea re­sur­se­lor, zelul său pentru lustrație dispărea, ceea ce ne face să suspec­tăm că politicienii români nu au fost niciodată motivați de convin­ge­ri politice solide, ci doar de do­rin­­ța de a se îmbogăți.

Cum co­la­bo­rarea cu gestionarii resurselor era o condiție sine-qua-non pentru sa­tisfacerea intreselor personale și de grup, interesul general, idea­lu­ri­le și principiile au fost sacrificate cu ușurință. Să nu uităm că și legea CNSAS a fost adoptată cu mare greutate și abia spre sfîrșitul mandatului Guvernului condus de CDR, într-o formă care l-a de­za­mă­git pe inițiatorului ei, regretatul Cons­­­tan­tin Ticu Dumitrescu. Da­că guvernul CDR nu a reușit să im­pună o lege a lustrației, în schimb PNL, prin președintele Ca­me­­rei De­pu­ta­ți­lor, a făcut tot ce a pu­tut pentru a îngropa legea deși fu­sese aprobată de Senat, de teamă să nu-l supere pe Ion Iliescu, de al cărui sprijin PNL avea nevoie pentru a-și menține accesul la resurse (nu­mite popular și „ciolan” sau „cașcaval”) prin guvernul Tări­cea­nu. QED.

Menținută într-o permanentă stare de dependență față de banii alocați de stat, majoritatea po­pu­la­ției a rămas ancorată în grija pentru ziua de mîine și și-a plecat ge­nun­chii în fața celor care o asigurau fă­ră să ceară efort, inițiativă și curaj, ci doar un vot odată la patru ani.

Adevărul greu de acceptat se află însă mai adînc, și anume în acea acceptare generală de care sistemul co­munist s-a bucurat într-o parte con­­siderabilă a societății românești, prea puțin preocupată de libertăți civice și mare expertă în tehnici de su­praviețuire ridicate la nivel de prin­cipiu ordonator al vieții.

Nu vom reface acum scurta istorie a post-comunismului ro­mâ­nesc, dar vom observa că demersu­rile de decomunizare au avut un efect simbolic, iar dezvăluirile pri­vind ororile regimului comunist au stîr­nit prea puțin interes, indiferent cît au fost de lăudabile.

Ne merităm așadar soarta: am fost aduși la sapă de lemn de politicieni dubioși, rapace și corupți, promovați conform unor reguli ale jo­cu­­lui stabilite din start de lustrabili; sîntem conduși de clonele și disci­po­lii celor care ar fi trebuit în­de­păr­ta­ți odată cu Ceaușescu, deși nu într-un mod atît de brutal. Astăzi, can­grena care a cuprins societatea, eco­nomia și politica românească este din păcate prea avansată pentru a mai fi remediată de legea lus­tra­ției – lege pe care, cu toate acestea, merită să o salutăm.

Rodica CULCER