O mărturie subiectivă asupra „rețetei” revoluțiilor

În primăvara anului 1989 eram un student român – din marea de studenți din provincie care studiau la București – pentru care ideea de libertate se rezuma la cum aș putea face ca într-un viitor previzibil să trec Dunărea în Iugoslavia (și de acolo s-o iau spre Italia sau Germania).

Cu cîțiva ani mai devreme făcusem armata într-o unitate de lîngă aeroportul Otopeni și, arar, seara, răzbătea pînă la dormitoarele noastre o voce metalizată care spunea ceva gen „The passengers for Frankfurt are invited to the gate number…” Ascultam fără să vreau această propoziție ce-mi suna a incantație și, sincer, nu credeam că voi zbura vreodată cu avionul.

În primăvara anului 1993 pășeam pentru prima dată în afara României – taman la Paris. În acel moment terminam facultatea la București și cîțiva profesori îmi sugeraseră că s-ar putea să rămîn în instituție, ca asistent. Și totuși, cînd am ajuns la Paris și am văzut ce frumos e el (pe la început de lună mai!), m-am gîndit foarte serios dacă nu cumva ar fi mai bine să rămîn acolo, să spăl vase într-un bistro cîțiva ani, să mă înscriu la vreo facultate etc.

În primăvara anului 2008 îl conduceam la plecarea de pe aeroportul Otopeni pe președintele George W. Bush, care fusese în România cu ocazia summit-ului NATO. Stăteam pe pistă cu first lady (n.r.: Prima Doamnă) așteptînd ca soțul ei să apară (venea cu altă mașină) și mă gîndeam cum aș fi reacționat în urmă cu 20 de ani dacă cineva mi-ar fi spus că într-un viitor oarecare Iugoslavia nu va mai fi (nici paradis pentru noi și nici măcar stat ca atare), că România va fi membră a NATO, apoi membră a UE, că va avea guverne votate de un parlament bicameral în care vor fi certuri multe și aplauze puține, că eu însumi voi fi ministru, că mă voi fi săturat între timp de mers cu avionul, că voi fi fost primit cu garda de onoare pe scările Ministerului Afacerilor Externe din Paris, că-l voi conduce personal la plecare pe președintele SUA, că URSS se va sparge în bucăți și că unele bucăți se vor lupta între ele cu arme Kalașnikov, că sticlele de Coca Cola se vor prăfui în vitrinele magazinelor sătești din țara mea, că România va trece de la două ore de program TV pe zi la cca. 30 de televiziuni „naționale” care vor emite non-stop etc.

Dacă cineva mi-ar fi prezis toate aceste miracole cîndva prin 1988-’89, m-aș fi uitat la el cruciș și i-aș fi răspuns „Du-te, frate, de-aici, că eș’ exaltat – ca să nu zic nebun!”.

Ce vreau să spun, pe scurt, este că revoluțiile din aceste (cred) componente sînt făcute: din cîteva miracole în care nu crede nimeni și din unii oameni mai exaltați decît alții.

Adrian CIOROIANU