Onoarea nereperată a televiziunii românești

Optimistul este cel care crede că trăim în cea mai bună dintre lumile po­sibile, da? În acest caz, pesimistul este cel care se teme că optimistul ar putea să aibă dreptate.

Un atare pesimism te poate cu­prinde cînd încerci să dai de capăt răz­boiului dintre cele două Realități paralele. Chestiunea este încîlcită și, în lipsa accesului la date privind pro­pie­tatea asupra licenței, a echipamentului, a contractelor jurnaliștilor și a contractelor de management, cu clau­zele lor scrise și nescrise, orice „îm­părțire de dreptate” este neaveni­tă.

Dar cîteva lucruri tot putem spu­ne. Întîi de toate, apusul Realității era previzibil, pentru că ea fost pornită de la început ca un proiect ne­sustenabil. Salariile uriașe oferite jurnaliștilor, moderatorilor, invi­ta­ți­lor permanenți au avut un scop precis: să absoarbă de pe piață orice „capacitate” disponibilă sau care a putut fi convinsă să schimbe barca. „Mai de­vreme sau mai tîrziu, toți jurnaliștii vor ajunge să lucreze pentru mine”, brava, în urmă cu câțiva ani dl. Sorin Ovidiu Vântu. Cu un astfel de program vast, legat mai degrabă de or­go­liu decît de realism, perspectivele economice nu aveau cum să fie so­li­de. Mai mult, acești oameni, mulți cu experiență, orgolii și așteptări mari, nu puteau lucra prea mult împreună. Știți voi: teaca, două săbii…

La fel de nesustenabile au fost și eforturile de a separa marca „Rea­li­ta­tea” de marca „Vântu”, într-un nor de fum. Numele lui Sorin Ovidiu Vân­tu nu apare printre acționari, de­și el s-a comportat tot timpul ca proprietarul de necontestat al televiziunii. Există un contract de management destul de încîlcit, în care mana­gerul Sebastian Ghiță pare-se că nu e plătit, ci aduce bani de-acasă ca să gestioneze o televiziune. Un contract în care nimeni nu-și asumă deschis principala posesiune a televiziunii: controlul editorial, invocînd „libertatea totală” acordată jurnaliștilor.

Nesustenabilă a fost și abordarea jurnalistică a Realității TV, care a de­venit, de bună voie, actor electoral și, ulterior, politic, cu un parti pris atît de evident încît friza comicul.

Dacă acceptăm aceste argumen­te, nu ne ramîne decît să ne întrebăm de ce un canal mediatic atît de chestionabil a acționat, ani de zile, ca agent de influențare a agendei publice și po­litice. De ce redactori și politicieni deopotrivă își luau azimutul de la RTV? Lăsam, de dragul argumen­ta­ți­ei, deoparte publicul care – să zi­cem – poate fi influențat. Dar profesioniștii – din mass-media ca și din po­litică – știau prea bine jocul practicat în și cu Realitatea TV. Și l-au creditat cu credibilitate. Nu inves­ti­ți­i­le unora și altora sînt de plîns în acest caz, nici măcar soarta jurnaliștilor, ca­re sînt – unii, nu toți – victimele conjuncturii, ci credibilitatea unei in­dustrii, a unei meserii care din asta tră­iește: din încrederea pe care o in­suflă. Aceasta este pierderea majoră în cazul Realităților paralele. Și, ca o pată de ulei într-un accident naval, se întinde…

Ioana AVĂDANI