Oscarurile 2017, o ediție colorată și cu ghinion

Italienii dintotdeauna au evitat cifra 17. În avioanele lor, de la rîndul 16 se sare la 18, așa cum peste Ocean e obsesia lui 13! Poate de aici și încurcăturile de anul acesta, de la cea mai așteptată noapte cinematografică! Ori e ’89 (anul Revoluțiilor, de obicei, cea franceză sau a noastră) sau blestemul lui Tru­­­mp, care a fost mai des amintit subtil, decît însuși Hollywoodul. După enorma bîlbă a plicurilor, cu siguranță că tipul de la Price­water­houseCoopers l-a primit pe cel cu concedierea, căci preocupat să „twitterească” a dat dublura, care conținea cea mai bună ac­tri­ță, în loc de cel mai bun film! Nici Warren Beatty (aproape 80 de ani) n-a avut prezență de spirit și nici n-a știut să facă un banc, a­se­menea lui Sammy Davis Jr., care în 1964 primea un rezultat greșit, pentru cea mai bună muzică, anunțîndu-l pe John Addison, cîș­tigător pentru „Tom Jones” (care nici mă­car nu era nominalizat), premiul cu­ve­nin­du­-i-se lui André Previn, pentru sen­za­țio­na­la „Irma La Douce”. Adorabilul actor și cîn­tăreț s-a plîns, în glumă, că-i va pîrî a­so­ci­a­ți­ei contra discriminării celor de culoare și sala l-a răsplătit cu ropote de aplauze. Faye Dunaway (76 de ani), care a citit propriu-zis doar titlul peliculei, fără restul tipăriturii de pe carton, n-a avut curajul să mai iasă pe sce­nă. (Halal „Bonnie and Clyde”!) În plus, pu­bli­cul a fost la fel de entuziasmat, inițial pen­tru „La La Land” (care s-a ales cu 6 statuete din 14 nominalizări la fel ca în 1950, „Totul despre Eva” doar că acela era genial și va ră­mî­ne printre primele 10 din istoria cinema­to­grafului) și cîteva minute mai tîrziu pentru „Moonlight” (care a mai luat și pentru cel mai bun scenariu adaptat și pentru rolul secundar al lui Mahershala Ali— are și el un „La” final în prenume!).

Două momente au fost dintre cele mai tulburătoare. Faptul că pe scenă a fost a­du­să matematiciana a cărei poveste este spusă în „Hidden Figures”: Ka­the­rine Johnson (98 de ani), in­terpretată magnific de Ta­raji P. Henson, și care a pri­mit A Standing O­vation. (A­di­că toată lumea a aplaudat cu enorm res­pect și admirație, ridicîndu-se în picioare). La polul opus de vîrstă se află puș­tiul din „Li­on”/„Saroo”: Sunny Pawar, de 8 ani acum, care și-a făcut o intrare foarte e­le­gan­tă, in­clusiv pe covorul roșu și mai ales fără fițe, cu un smoching impecabil și niște încălțări de invidiat. Dacă la cel mai bun ac­tor, Casey Affleck, pentru „Manchester by the Sea” pro­ba­bil că a cucerit pe toată lu­mea, Ry­an Gos­ling mulțumindu-se doar cu in­ter­pre­­tarea melodiei „City of Stars” din „La La Land”, la cea mai bună actriță, Emma Stone, era de­par­te de performanța ac­to­ri­cea­scă a fran­țuzoaice Isabelle Huppert (care luase César-ul, la Paris, cu două zile înainte) din „Elle”. „Zootopia” (care la noi s-a numit „Zoo­tro­po­lis”) evident un Disney desăvîrșit a în­ș­fă­cat statueta pentru animație lungmetraj.

La cel mai bun film într-o limbă străină „The Salesman”, iranianul, nu era neapărat cel mai bun, și a cîștigat clar pe motive po­litice, mai ales că precedentul, semnat, de a­ce­lași regizor: Asghar Farhadi, și anume „Na­dir și Simin, o despărțire”, de acum 5 ani era net mult mai bun. În schimb, mesajul persanului, care a boicotat ceremonia ne­mai­ve­nind, deși se făcuse o excepție pentru el, ca să poată intra în SUA (spre deosebire de ur­măritul de justiție, Polanski, de acum ceva vreme) a fost citit de o femeie inginer și as­tro­naut, născută la Mashhad, Anousheh An­sari (pentru că din Spațiu, Pămîntul n-are gra­nițe). Momentul a fost introdus, cu mai mult noroc, de sora lui Warren Beatty: Shirley Mac­Laine (82 de ani, culmea, protagonista din „Irma La Douce”) primită cu enorm entuziasm și o plecăciune din partea lui Charlize Theron.

În mod surprinzător la cel mai bun documentar a cîștigat unul despre „O.J. Sim­p­son: Made in America”, care durează 8 ore! La „Jungle Book”/„Cartea junglei”, care s-a re­marcat pentru efectele vizuale, printre au­tori e și un român, Ioan Boieriu, din Brașov, di­rectorul tehnic al echipei și care lucrează la Vancouver, în Canada.
Discursurile serii au fost majoritar re­pe­ti­tive. S-a mulțumit cu precădere mamelor și mai ales părinților din cer, au fost o­ma­gi­ați contracandidații în aproape fiecare sec­ți­u­ne în parte și bineînțeles citați sau au fost lungi liste de exprimare a recunoștinței.

A primit și Jackie Chan un Oscar, dacă tot n-au apucat să i-l dea lui Bruce Lee, că­ru­ia i-au dedicat, însă, o stea pe Bulevardul Ce­le­bri­tăților, postmortem, în 1993, după 20 de ani de la dispariția sa.
Și pentru că nu i-au primit în sală, pe cei 1.500 de invitați, cu popcorn și cola, au co­bo­rît, din tavan, din cînd în cînd, bombonele și gogoși, în așteptarea somptuoaselor, snoabelor și exoticelor cine, de pe la invidiatele și fără număr after party!

N-ar strica, pentru ediția 90 să scape de deochi, o oarecare exorcizare, că altfel cine știe ce se mai întîmplă!

Text de Irina Margareta NISTOR, critic de film