Oscarurile sau „despre democrație în America“

Ca să înțelegem Oscarurile, trebuie în primul rînd să înțelegem America. „Tărîm al libertății“ și „țară a tuturor posibilităților“, Statele Unite ale Americii au fost de la bun început expresia democrației și a egalității de șanse, practic prima democrație modernă de pe fața pămîntului. Declarația de Independență din 1776 nu este numai una de separare a coloniștilor față de metropola londoneză, ci și una de delimitare și respingere a monarhiei britanice și a privilegiilor nobiliare aferente, SUA fiind unul dintre primele state create ca republică ab initio. Faptul devine din ce în ce mai vizibil în secolul al XIX-lea, odată cu extinderea spre Vest, atunci cînd noul stat se transformă într-o Mecca a tuturor săracilor, dezmoșteniților și persecutaților de pe Vechiul Continent: evrei răsăriteni în primul rînd, apoi valuri succesive de imigranți irlandezi, germani, italieni etc.

De la „democrația jacksoniană“ la Grand Guignol-ul planetar

Astfel, atunci cînd francezul Alexis de Tocqueville vizitează statele de peste Ocean în 1831 (așa-numita „Americă jacksoniană“), el are ochiul pentru a observa acolo in statu nascendi viitorul, publicînd în 1835 primul volum din „Despre democrație în America“ (lucrare devenită clasică în filozofia politică), în care argumentează că Statele Unite sînt laboratorul avansat în care se forjează un model revoluționar, al supremației individului (dar Tocqueville avertizează și asupra „despotismului democratic“ sau a „statului parental“, ca noi forme de tiranie), model care va fi oferit ulterior restului lumii. Timpul nu a făcut decît să-i dea dreptate, secolul XX fiind modelat de cele două forme de colectivism rezultate ca epifenomene ale modernității, ale desacralizării instituțiilor: cel tiranic, gregar, adică cel sovietic, și cel „blînd“, în numele individului, paternalist, adică cel american.

O primă consecință a ceea ce descriu aici a fost superficializarea, de la bun început, a vieții publice, punerea acesteia sub semnul spectacolului, al futilului, al „circului“ (desigur, unul din ce în ce mai elaborat, mai sofisticat), ceea ce a dus în ultimă instanță la actuala „civilizație a spectacolului” planetară (Guy Debord, Guy Scarpetta, M.V. Llosa). De ce? Pentru că acesta este gustul maselor, cele pe care ideologia democratică americană „le-a pus la treabă“, și nici nu are cum să fie altfel. De aceea, competiția electorală americană a luat de la bun început (din „democrația jacksoniană“, pe care-o observa Tocqueville) forme de spectacol, de „circ“, așa cum arată toate relatările din acea vreme de la fața locului: confruntările dintre contracandidați aveau pentru votanți semnificația unei sărbători, unei chermeze, unei fiesta populare, contînd mai puțin mesajul propriu-zis politic al fiecăruia. Fenomene de la sfîrșitul secolului al XIX-lea precum show-ul „Buffalo Bill și indienii“ (imortalizat formidabil de Robert Altman într-un film demistificator din 1976) sau circul lui P.T. Barnum (filme mai slăbuțe, în principal TV) nu fac decît să confirme această direcție de evoluție a societății americane.

Istoria Oscarurilor e istoria Americii

În aceste condiții, apariția cinematografului, la sfîrșitul secolului al XIX-lea – inițial, după cum se știe, „o distracție de bîlci“ (și, în esența sa, rămasă în multe aspecte astfel, chiar și în prezent) –, avea să ofere acestor mase în ebuliție divertismentul de care aveau nevoie. Filmulețele firmei Edison sau foiletoanele cu „The Perils of Pauline“, din primii ani ai filmelor mute, sînt extrem de reprezentative în acest sens. Treptat, Hollywoodul ajunge să devină, începînd cu anii ’20, gigantica „uzină de vise“, care propune acum fantasme compensatorii întregii planete, oferind, de fapt, material ideologic (și, în scurtă vreme, propagandistic) pentru influența din ce în ce mai crescîndă a SUA pe plan internațional, după tranșarea victoriei din primul război mondial.

Pentru că „trebuiau să poarte un nume“, iar această industrie să fie într-un fel legitimată, la sfîrșitul anilor ’20 se inventează Oscarurile, premiile Academiei Americane de Film (numite astfel după asemănarea cu unchiul bibliotecarei Academiei, Margaret Herrick, ceea ce mi se pare mai mult decît semnificativ pentru natura democratică a showului). Inițial, ceremoniile se desfășoară într-un cadru restrîns și nu stîrnesc mari pasiuni, dar în scurtă vreme Oscarurile devin unele dintre cele mai rîvnite statuete. Treptat, istoria Oscarurilor o dublează și o reflectă pe cea a Americii și mai ales pe cea a mijloacelor de comunicare. Începînd cu prima ediție televizată care a avut loc în 1953, anvergura ceremoniei Oscarurilor devine, încet-încet, planetară.

A politiza e omenește

Sînt multe de spus despre dimensiunea politică a Oscarurilor, și multe dintre acestea se află în cartea mai veche a Adinei Darian „Mirajul statuetei de aur – Oscar 55“ (Editura Meridiane, 1985), chiar dacă, evident, cu o inevitabilă conotație marxistă, stîngistă. De exemplu, celebrul gest al lui Marlon Brando din 1973 de a refuza Oscarul și de a face o pledoarie pentru nativii americani nu poate fi înțeles decît în contextul rebeliunii anilor ’60 și al luptei împotriva războiului din Vietnam, acțiuni care au modelat conștiința unei întregi generații.

S-a bătut multă monedă pe așa-zisa „politizare“ a Oscarurilor – acum trei ani cu „Argo“, mai puțin anul acesta cu „Spotlight“. „Argo“ (peliculă care e aproape ca o „palmă“ dată Iranului), în afară de cel mai bun film, a mai cîștigat încă două premii (pentru scenariu adaptat și montaj), din cele șapte nominalizări. „Spotlight“ este cel mai bun film (lucru văzut ca o victorie a jurnalismului onest și a adevărului asupra abuzurilor Bisericii, dar mai puțin ca o izbîndă artistică), dar mai are doar un singur Oscar, pentru scenariu original, din cele șase nominalizări, ceea ce este cam ciudat, pentru un „cel mai bun film“. Lucrul nu s-a mai întîmplat din 1952, de la „The Greatest Show On Earth“ (viziunea lui DeMille asupra lumii circului), ceea ce spune multe despre preeminența subiectului asupra valorii artistice, în anumite momente istorice.

În prezent, Oscarurile nu aveau cum să nu reflecte distorsiunile democrației americane, așa cum este, după părerea mea, „corectitudinea politică“ impusă de anumite instanțe de putere. De aici, obsedanta, enervanta și inutila controversă „black vs. white“, care a luat forme grotești la ediția de anul acesta (a apărut chiar ideea de a acorda premii separat pentru cei „de culoare“, așa cum sînt cele pentru femei!). Încă o dovadă, la ediția din acest an, a giganticului Grand Guignol care-a devenit lumea: vicepreședintele Joe Biden, al doilea cel mai puternic om al planetei (venit să dea „indicații“ despre filme ca un secretar de partid), o introduce pe Lady GaGa, un „produs“ mai degrabă virtual decît real. Ceea ce spune multe legat de spre ce ne îndreptăm.

Text scris de Doinel Tronaru, jurnalist „Adevărul”