Ovidiu Nahoi: Nu mi se pare corect ca UE să pluseze într-un fel de licitație asupra Ucrainei

Ucraina a avut întotdeauna o poziție de putere în raport cu Rusia și Uniu­nea Europeană (UE) sub auspiciul că­re­ia și-a permis o libertate destul de mare. Cum credeți că se va schimba acum raportul acesta în momentul în care Ucraina a declarat că a încheiat relațiile cu UE?

Este o situație schimbată față de ceea ce a însemnat extinderea cu celelalte țări care, pînă la urmă, au ajuns să facă parte din Uniunea Eu­ropeană. În celelalte state a existat și există o dorință a opiniei publice clar exprimată de a se integra, exis­tă o conștiință publică de aparte­nen­ță la spațiul european. Chiar și în Balcanii de Vest. În Serbia, gu­ver­nul și președintele Tadici au putut să facă niște compromisuri în le­gă­tu­ră cu Kosovo care păreau de ne­i­ma­ginat și asta numai în ideea unei apartenențe la UE, pentru a merge pe un drum european. Există aceas­tă conștiință cît și cea a realizării anumitor sacrificii care merită fă­cu­te de dragul unui proiect ce va du­ce la rezolvarea mai ușoară a unei probleme. Așa a fost și în cazul Ro­mâniei și al Bulgariei. Ei bine, în pri­vința Ucrainei și a Republicii Mol­dova lucrurile sînt fundamental schimbate. Avem de a face cu societăți împărțite în jumătate între cele două realități geopolitice, cu eli­te economice care au și ele atitudini ambivalente. Pe de o parte, de­sigur că le-ar conveni garanțiile ofe­rite de proiectul european, pe de al­tă parte nu vor să își asume și în­da­to­ririle pe care le-ar avea sau con­dițiile puse de apartenența la pro­iectul european. Ei ar vrea să fie pro­tejați ca în UE, să nu vină o pu­tere politică abuzivă care să le ia afacerile, să le confiște bunurile și să îi oblige să facă afaceri cu anu­mi­te persoane, însă, în același timp, nu vor să își asume și condițiile legate de această pro­tec­ție. În plus, au și niște elite po­li­ti­ce care vor să rămînă la putere și lor le este aproape indiferent că o fac într-un spațiu sau celălalt. Emoția lor este de a rămîne la putere și de a ges­tio­na această putere în folos propriu, într-o parte sau alta. Deci, dacă pentru restul țărilor, apar­te­nen­ța la UE este inclusă într-un pro­iect național care este asumat unei conștiințe, în care înțeleg că este unul al negocierii și al com­pro­mi­su­lui, pentru țările acestea două es­te mai degrabă o chestiune de ale­ge­re pragmatică. În sensul de „ce-mi dai” și „ce-ți dau” și de cum ies eu în final. Așa că lucrurile sînt fun­damental schimbate în ceea ce pri­veș­te aceste țări. Cred că și UE a făcut greșeala să le trateze cam ca pe niște state din Europa Centrală și de Est, cu o anumită perioadă de 10-15 ani de întîrziere, or lucrurile sînt calitativ și fundamental diferit. Sîntem calitativ și fundamental diferiți – și o spun cu tristețe – și față de Republica Moldova. Aici e o problemă complicată, de alegere într-un mod foarte pragmatic.

Au contat presiunile făcute de UE și în cazul Iuliei Timoșcenko?

Eu cred că asta a fost o con­di­țio­nalitate care a încurcat mai mult lucrurile. Dacă a fost judecată de UE ca pe un fel de probă asupra ho­tărîrii statului ucrainean de a merge pe drum european, cred că au pus în mod greșit problema. Cred că e o condiție de care ambele părți se încurcă.

Păi cam așa a fost pusă problema.

Da, și a ajuns o problemă pen­tru ambele părți fiindcă a părut să fie unica și nu e deloc așa. E una ca­re mai mult a încurcat negocierile.

Deci putem spune că, pînă la mo­men­tul în care a fost pusă în fața unei ale­geri, Ucraina a fost avut o libertate mai mare tocmai fiindcă se afla între cele două puteri care încercau, ambele, să o tragă în direcția lor.

Ucraina are, desigur, libertatea de a-și alege drumul pe care să mear­gă. Totuși, din punct de vedere economic, cea mai mare parte a schimburilor comerciale sînt cu UE în acest moment. Apoi UE reprezintă un­de­va la 25% din PIB-ul mondial, iar Uniunea Euroasiatică reprezintă cam 3%. Economic vorbind, datele ar conduce către o apropiere de UE. Însă dacă revenim la Ucraina, aceasta este o țară nu numai social împărțită în două, dar delimitată foarte clar economic și geografic. Or, în aceste condiții, o alegere du­ră din partea regimului ucrainean, pus în fața unei decizii din ca­te­go­ria ori cu unii ori cu alții, este o ches­tiune extrem de complicată și care pune statul ucrainean chiar în fața unei perspective cu semn de în­trebare asupra continuității. Ale­ge­rea este extrem de dificilă.

Salvăm Grecia, salvăm Portu­ga­lia, salvăm Spania, dar de ce să plusăm pentru Ucraina despre care nu avem nici o garanție că va fi de partea noastră?

Și cum arăta Republica Moldova în contextul acestei decizii a Ucrainei?

Republica Moldova e cumva în umbra acestei alegeri. S-ar putea totuși ca acest proces Vilnius să nu se încheie cu un eșec total. S-ar pu­tea ca această decizie să fie favo­ra­bilă Republicii Moldova și Geor­gi­ei, fiind singurele state care rămîn ancorate în acest proces și care pot primi ceva. S-ar putea deci ca ne­go­cierile să continue inclusiv la nivel UE-Rusia. Însă pe alte paliere, nu pe cel al șantajului și a supraofertei care i se face Ucrainei dintr-o parte sau din alta. Nu mi se pare corect ca UE să pluseze într-un fel de li­ci­ta­ție cu Rusia asupra Ucrainei. As­ta nu cred că nu ar fi acceptat nici de statele membre și cu atît mai puțin de opiniile publice din aceste state. Salvăm Grecia, salvăm Portu­ga­lia, salvăm Spania, dar de ce să plusăm pentru Ucraina despre care nu avem nici o garanție că va fi de partea noastră?

Deci păstrează în continuare șanse de a parafa acordul de asociere cu UE?

Da, dar asta nu înseamă mare lucru. Parafarea înseamnă o pe­rio­a­dă lungă de negocieri pentru im­plementare. Acest proces depinde foarte mult de felul în care vor ară­ta rezultatele alegerilor din primă­va­ră din Republica Moldova. Timp scurt din păcate, timp în care be­ne­ficiile unei relații apropiate cu UE nu au timp să se vadă. Nici li­be­ra­li­zarea vizelor nu are timp să se în­tîmple pînă atunci. E foarte sigur că avem acest semnal de la Comisia Europeană, dar ea depinde de sta­te­le membre, în Consiliu, iar acolo lucrurile pot deveni extrem de complicate. E suficient ca un singur stat membru să aibă o problemă le­gată de justiție, de imigrație sau de cine știe ce altceva și această libe­ra­li­zare să nu se producă. Și s-ar pu­tea să ajungem în situația în care sîn­tem noi, acum, în privința intră­rii în Spațiul Schengen: Parlamen­tul și-a dat acordul, Comisia la fel, cele mai multe state membre la rîn­dul lor dar dacă un stat sau două nu vor situația e compromisă. E o ches­tiune de drum lung și cred că momentul Vilnius e doar o etapă, poate mai slabă decît ne-am fi aș­teptat, în relațiile UE cu statele din est. Dar nu cred că ușa se închide.