Patologia marketingului

Într-o frumoasă zi de toamnă, la mine-n cartier s-a deschis o „cafenea sportivă”. A doua zi, cafeneaua era populată de băieții ce-și iau cinzeaca la ora 8 dimineața. A treia zi, la fel. A patra – ați ghicit! – aceeași poveste. Cum s-ar zice, cafeneaua noastră sportivă de cartier s-a transformat, sub cererea pieței, într-o cafenea-tabloid. Din cîte am observat, cafeneaua noatră are, după modelul britanic al ziarelor de seară, și ediție de amurg. În amurg, i-am căutat și găsit acolo pe domnii ce aveau să-mi fixeze, pe geam, gresia de exterior de la bucătărie.

Veniseră nu ca să afle ce distribuție tehnico-tactică are în cap Cornel Dinu pentru meciul de cupă al echipei Dinamo, ci, pentru a afla cît de mult poate duce omu’ (așa, în general), după o zi de muncă.

Povața poveștii de față e una simplă: multe afaceri românești pornesc în trombă și sfîrșesc prin a se „tabloidiza”. Și asta se întîmplă mai ales pentru că patronii lor nu au nici cea mai vagă idee despre felul în care se: arată, comportă, revoltă „publicul – țintă”.

Targetul, nenorocitul ăsta de target, este perfect necunoscut de patroni, fie ei de ziare, cafenele, weed-shop-uri sau orice altfel de afaceri onorabile sau oneroase. Nu știu nici patronii, nici angajații, ce anume trebuie să ofere pentru a face din mica afacere una „de succes”. Publicul este, pentru presă și pentru restul afacerilor românești care scîrțîie din toate încheieturile, o noțiune extrem de abstractă. Aici, patronii lor se identifică pînă în miezul miezurilor cu politicienii. Iar asta este trăsătura comună a presei, de orice „proximitate” ar fi ea, locală sau centrală: majoritatea publicațiilor românești nu au habar cine le sînt cititorii.

Că tot e an electoral: acum „un cincinal”, o respectabilă instituție de monitorizare a democrației – onorabilă pe plan internațional! – realiza ceea ce se voia atunci a fi un ghid al presei locale din România. Citind imensa tîmpenie realizată românește pe bani europeni, am avut impresia că domnii respectivi vorbeau despre o altă țară, în care presa locală evolua armonios și se bătea cu nedreptatea mai ceva decît Sfîntul Gheorghe cu balaurul. Asta, într-o perioadă în care Guvernul Năstase pusese șaua pe ziare și televiziuni mai abitir decît o făcuseră toți aleșii de pînă atunci. în fapt, presa românească – centrală, regională, locală – nu stătea nici atunci, cum nu stă nici acum, drept model pentru vreo icoană.

Cea mai falsă temă cu putință într-o discuție despre presa românească e să cauți disocieri între „local” și „central”: marea problemă a mass–media românești e lipsa de credibilitate. Iar lipsa asta de credibilitate e determinată, direct și decisiv, de natura unora dintre patronii săi, de lipsa oricărui instinct de marketing și de cameleonismul numit astăzi, frumos și inocent, „rebranding”.

Becali dădea, acum cîțiva ani, un kil de bani pe zi; unele ziare dădeau, la un moment dat, o mașină pe zi. Becali este, azi, undeva pe la 5%, și nici presa nu se simte chiar bine. Și într-un caz, și-n celălalt, morala e simplă: veșnicia nu e pansată cu recunoștință, ci cu credibilitate.

Alex. SAVITESCU