Problematicul „Nu mă atinge-mă”

Debutul în lungmetraj al Adinei Pintilie este deja cel mai discutat film românesc al anului, înainte de premieră (şi, în multe ca­zuri, de vizionare). Cu publicul românesc ca­re deja i-a pregătit baia de acid (acuzaţii de obscenitate deja abundă pe internet, care nu au decît să se înteţească după lansare), „Nu mă atinge-mă” speră la o susţinere din par­tea criticii de film care, dacă nu reacţionează obiec­tiv, riscă să adopte o poziţie de apă­rare naivă, care să contrabalanseze groso­lă­nia comentariilor din mediul online. Asta pentru că, oricît de îndrăzneţ e filmul experimen­tal al lui Pintilie, este în acelaşi timp, rezultatul unei abordări destul de superficiale şi a unei derive conceptuale.

Deja ubicua des­cri­e­re de „film care ex­plo­rează limita fluidă din­tre ficţiune şi realita­te” vine în cea mai mare mă­su­ră din alăturarea actorilor profesionişti (Tómas Lemarquis din Nói albinói, Laura Benson, Irmena Chic­hi­kova), ale căror elemente au­tobiografice sînt incerte (inclusiv persona­jele lor au nume di­ferite, de exemplu Tudor pentru Lemar­quis sau Mona pentru Chi­chikova) cu neprofesionişti, care par să se joace pe sine. Aceştia din urmă sînt Chris­tian Bayerlein (bărbat ce suferă de o formă de atrofie mus­cu­lară), soţia sa Grit Uh­lemann (împreună cu care pare să aibă o viaţă amoroasă să­nă­toasă), un terapeut sexual numit Seani Love şi o transsexuală pe nume Hanna Hof­mann. Scenariul e conceput de aşa natură încît pri­mii să aibă nevoie de suportul celor din ur­mă, ca să se accepte pe sine şi să treacă pes­te inhibiţii. De aici încolo, filmul arată ca docu­mentarul unor sesiuni de terapie de grup sau individuale, iar pariul Adinei Pintilie este că acest proces se va extinde şi asupra spectatorului, ridicîndu-i semne de întrebare asu­pra conceptelor de frumuseţe sau pur şi sim­plu asupra ceea ce poate fi considerat confortabil pe ecran. Într-adevăr, atunci cînd Tu­dor/Tómas priveşte în ochii lui Christian (care, pe lîngă faptul că e paralitic, are şi dinţii ieşiţi în afară, încălecînd mandibula), pentru a „vedea înăuntrul lui”, nu e doar el care priveşte, ci şi noi împreună cu el, iar ca­mera scoate în evidenţă ochii săi albaştri se­nini. Invitaţia ca spectatorul să participe ac­tiv şi să se proiecteze în film e cea mai evi­dentă cînd însăşi Pintilie se pune în faţa ca­me­rei, în postura celui care trebuie să se confeseze (asta după ce al patrulea perete e de­molat încă din prima secundă, cînd regizoa­rea intervine direct). Meritul principal al lui Pintilie e acela de a provoca în per­ma­nen­ţă.

Pe de altă parte, deja cea mai con­tro­ver­sa­tă scenă, cea a orgiei dintr-un club de sex S&M, este problematică: e neclară legătura dintre intimitatea pe care se chinuie perso­na­jele să o atingă şi practicile lor sexuale de grup. Dacă vrea să indice către o eliberare sexuală, Pintilie o face prea butucănos. Du­pă cum notează criticul de film Jay Weis­sberg de la Variety, intimitatea în viziunea lui Pin­tilie pare să fie rezultatul depăşirii unor ba­riere (sau a unor complexe) fizice, nu şi men­tale, viaţă interioară a tuturor din acest film fiind frapant de goală (există nişte confesiuni sterile de-ale lui Tudor despre calviţia sa pre­matură şi cîteva pasaje în care Laura îşi vi­zitează tatăl în spital, desprinse practic din Nymphomaniac, în timp ce Christian, care trebuia să fie centrul de sensibilitate al filmului, monologhează aproape doar despre cum se împacă cu propriul corp). Singura per­sonalitate care nu-i opacă, ci dimpo­tri­vă, caldă, inteligentă şi plină de umor, este a Han­nei (filmul cu ocazia aceasta face un portret delicat şi surprinzător unui transsexual).

Cufundat de multe ori în interioare deco­rate minimalist, într-un alb rece, posac, din punct de vedere estetic filmul nu aduce ni­mic nou în afara observării corpurilor uma­ne (însistînd asupra pielii) în gros-plan ex­trem, întorcîndu-se constant la conceptele sale de bază (eliberare, depăşirea graniţelor indivi­duale). În lipsa unor repere în domeniul filmu­lui experimental, mai ales în România, opţiunile estetice şi narative ale lui Pintilie pro­babil nu vor fi dezbătute în profunzime decît în cazuri izolate. Pentru asta ar trebui făcute conexiuni cu reprezentanţi ai genului, precum Barbara Hammer care, în anii ’70, a adus în discuţie în scurtmetrajele sale de avangardă teme precum identitatea se­xua­lă şi dorinţa din perspectivă fe­minină.

de Andrei BANGU, critic de film