Refuzul exercitării dreptului de vot, o posibilă formă de protest

Alegerile pentru Parlamentul E­uro­pean din această primăvară gă­sesc societatea românească tot mai dezamăgită de prestaţia clasei po­li­ti­ce, în ansamblul său. Aceleaşi par­tide perindîndu-se la putere şi de­zamăgind în egală măsură; aceleaşi personaje schimbînd doar sigla sub care îşi urmăresc propriile interese; cînd apar nume noi, purtătorii lor pre­iau în mare viteză năravurile se­niorilor.

La asta se adaugă evidenţa că, a­legînd repetat răul cel mai mic din­tr-o ofertă lipsită de conţinut nu faci decît să-i legitimezi. Pe ei, cei ca­re au făcut legi care blochează acce­sul pe scenă al forţelor care ar pu­tea produce o schimbare, care te obligă ca, dacă ai dori să-l votezi pe X, a­flat pe locul al patrulea în lista stabilită de mai-marii unui partid, să-l vo­tezi implicit pe Y, personaj pe care-l dis­preţuieşti, aflat în poziţia a treia în a­ceeaşi listă. Ei, care au decis să a­vem, în privinţa condiţiilor de înregistra­­re a unui nou partid, cea mai restric­tivă lege din Europa, cel mai mare nu­măr de semnături necesar în­scri­e­rii în cursa electorală, condiţii de par­ti­cipare la campania electorală care o­feră şanse inegale competitorilor (e­vi­dent, în favoarea lor, a celor care deja sînt, într-o formă sau alta, la pu­tere). Ni se garantează dreptul de a vota, mai puţin cel de a alege.

Nemulţumirile sînt din ce în ce mai evidente, manifeste prin de­mon­straţiile de stradă, dar şi prin alte for­me de protest, din ce în ce mai con­sis­tente şi mai articulate. Pentru cei, se pare din ce în ce mai mulţi, care re­fuză raţionamentul „cutare are lip­su­rile lui, dar totuşi e preferabil lui cutare de la celălalt partid”, nu gă­sesc pe buletinele de vot nicio siglă demnă de a fi votată, se pune pro­ble­ma exprimării, cu ocazia scrutinului din 25 mai, a unui protest care să nu poată fi ignorat. Spre deosebire de al­te forme de protest, cum sînt de­mon­straţiile de stradă, cel legat de scrutinul electoral ar avea avantajul de a putea fi exprimat la scară na­ţională. În condiţiile legislaţiei româ­neşti, care (evident) nu prevede o po­sibilitate de manifestare explicită a votului negativ (de tipul „None of the above” – NOTA), un asemenea protest poate consta fie în boi­co­ta­rea scrutinului (neprezentarea la ur­ne), fie în anularea votului (apli­ca­rea ştampilei „votat” în dreptul mai mul­­tor candidaţi).

 Ni se garantează dreptul de a vota, mai puţin cel de a alege.

Prietenul meu, Sorin Cucerai, ar­gumentează într-o altă publicaţie ie­şeană („Calcule”, în Ziarul de Iaşi, 29 martie 2014), pentru adoptarea boi­cotului ca formă de protest la ale­ge­rile din mai – „nu puteţi voi cum­pă­ra cît putem noi boicota”.

Argumentul pentru boicot ar fi că „electoratul captiv al fiecărui par­tid nu e suficient de mare încît să a­sigure partidului respectiv pro­cen­tul pe care şi l-a fixat ca ţintă. Aşa încît un boicot care va duce la faptul că doar electoratele captive participă la vot este un boicot care va avea con­se­cinţe dureroase pentru partide”. Se uita însă că, în final, tot 32 de de­pu­taţi merg in PE, chiar dacă sînt vo­taţi doar de 10% din electorat. Şi tot din aceleaşi partide. Singurul efect pal­pabil ar fi avantajarea acelor par­tide sau candidaţi la care ponderea e­lectoratului captiv în totalul votan­ţi­lor e mai mare. Române de văzut ca­re sînt acestea.

Eu zic că un protest, fie prin boi­cot, fie prin vot anulat, ar avea ca o­biectiv principal acela de a atrage a­tenţia asupra faptului ca existe un grup important de alegători care nu mai vor să participe la jocul ale­ge­rii celui mai mic rău. Condiţia succe­su­lui e să fie vizibil şi specific (adică să nu poată fi interpretat altfel decît ca un protest). Pre­supunînd că exis­tă un milion de cetăţeni dor­nici să participe la un astfel de pro­test, prin boicot ra­ta de participare s-ar re­du­ce de la 27% (cît a fost la europarlamentarele din 2009) la 22%; uşor de trecut cu vederea, de pus pe seama faptului că românii au devenit şi mai dezinteresaţi de po­litică (eu­ro­pea­nă) decît acum 5 ani, că sînt leneşi, că preferă să mear­gă la grătare… Nu s-ar şti niciodată cîţi din absenţii de la ur­ne sînt absenteişti (cei care nu-şi în­de­plinesc o pre­su­pu­să datorie ce­tă­­ţenească) şi cîţi sînt absten­ţio­nişti (cei care refuză să-şi exercite un drept).

În schimb, dacă în loc de 190 de mii de voturi nule (înregistrate în 2009) vor fi peste un milion, adică mai multe decît cele obţinute de a­proa­pe fiecare partid în parte, asta nu va mai putea fi trecut cu vede­rea. Va fi greu de argumentat că, brusc, s-a în­zecit numărul celor care nu-s în sta­re să aplice corect o ştampilă.

La alegerile locale din 2012, mi s-a relatat că în Iaşi a avut loc o ex­presivă formă de protest, pe mă­su­ra tradiţiei culturale a oraşului: au fost găsite în urne mai multe bu­le­ti­ne de vot care aveau la sfîrşit, de­se­nat cu pixul, un pătrat în care era scris numele lui Nicuşor Dan (candi­datul anti-sistem de la Bucureşti), pă­trat în care era aplicată ştampila „Votat”. Imaginaţi-vă un gest similar, cu un mesaj adaptat momentului, replicat în sute de mii de bu­le­tine.

Dacă mă întrebaţi la ce ar ser­vi o asemenea demonstraţie, voi spu­ne că ar putea constiui baza de con­stituire a unei noi formaţiuni po­li­tice, altfel decît cele existente, pe ca­re să o putem vota cu proxima oca­zi­e.

de Mircea KIVU, sociolog