Romani… made in Romania

Mi s-a intimplat de citeva ori in Franta si continui sa nu stiu daca trebuie sa ma bucur sau sa ma intristez. “Nu s-ar spune ca sinteti romanca” mi se replica, pentru ca sint blonda.

Pe strazile metropolelor franceze nu mai are de mult nici o  relevanta culoarea pielii sau a parului, e o lume metisata, pestrita, care nu mai incape defel intr-o veche expresie prin care, in limba franceza, sint desemnate, cu multa tandrete, odraslele, copiii, in general: “les tetes blondes”. Si ma indoiesc profund ca marea majoritate a francezilor au calcat vreodata in Romania, astfel incit proiectia lor despre infatisarea romanilor sa reflecte o impresie culeasa de la sursa. Pur si simplu ce crede francezul obisnuit despre noi, romanii, este rodul unei experiente directe, personale, sau al lentilei nemiloase a mass-media, totul ridicat cu superbie la un prea semet grad de generalizare.

Numai ca, pina la urma, sintem cu totii niste “urechisti”. Pentru ca, din intimplare, am intilnit printre administratorii unor imobile pariziene mai multi portughezi, as putea titra cu suficienta, “toti portarii Parisului sunt portughezi”. Pentru ca in trenul RER B aud, invariabil, acelasi acordeon si aceeasi tamburina, navetistii Parisului si-ar putea inchipui ca “la Paris, toti cersetorii din metro sint romani”. Am sa marturisesc insa ca aceasta constatare psihologica fara pretentie de originalitate nu-mi (mai) tine de cald.

De parca locul nasterii mi-ar fi fost afisat deodata, ca un stigmat, pe frunte, mi-a fost o rusine teribila sa aflu din presa ca niste violatori din Italia erau romani dintr-un sat de linga Iasi. in aceeasi zi, in autobuzul 186 care leaga Parisul de suburbiile din sud-estul metropolei, aud cum o fata de vreo 12-14 ani ii cere unui baiat de vreo 10 ani cinci euro. Conversatia e zgomotoasa, in limba… rromana. “Daca fur un portofel iti dau cinci euro”, raspunde copilul. De toti, erau vreo cinci preadolescenti.

Am coborit la aceeasi statie cu ei si le-am vorbit in limba romana. M-au inconjurat ca la circ si mi-au aratat, mindri, numarul lor de magie. In timp ce unul dintre ei atrage atentia calatorului cerindu-i o semnatura pe o pagina cu un text “umanitar” fictiv, ceilalti ii opereaza buzunarele sau geanta. La un moment dat, una dintre fete ma intreaba, nedumerita: “Dar cum de stii sa vorbesti romaneste? Tu nu esti din Romania”.

Exista momente cind, intr-o tara europeana a carei limba o vorbesc cu accent, sint de oriunde altundeva din lume, dar nu din Romania.

Cristina HERMEZIU