Să relatezi sfîrșitul unei lumi

Era o zi clară și rece ca o pojghiță de gheață pe care o desprinzi de pe un lac. Răcoarea mă ajuta să urc mai departe. Să tot urc. Am alunecat de cîteva ori. Cît pe ce să mă duc într-o mică prăpastie. Caraimanul nu-i așa ușor de cucerit. Mîinile mi s-au umflat de la efort. Și frate-miu tot suna disperat. Am răspuns într-un final. M-a întrebat dacă sînt bine, că arseseră oameni de vii într-un club din București. Apoi au început să mă sune colegii de la muncă să îmi ceară să vin repede la redacție. Era cam greu să ajung imediat de pe munte. Mi-am scurtat oricum drumul și m-am întors după-amiază. Nu îmi venea să cred. Atîția oameni, tineri toți…

A doua zi am fost de la prima oră la Spitalul Floreasca. Se dădeau declarații cu privire la starea răniților, mai veneau oficiali, voluntari. Și atîția oameni care aduceau mîncare, ceai, fructe tuturor. Personalului medical, jurnaliștilor. Veneau oameni cu medicamente. Erau trimiși acasă cu plasele pline: „Nu ne trebuie nimic, avem de toate”. Oamenii se întorseseră la începuturi, la bunătatea aia adevărată, se restabilise lumea fără de păcat și judecată. Am simțit-o și eu. Oamenii ne priveau cu milă și înțelegere pînă și pe noi, jurnaliștii, altfel luați în rîs. Replicile arogante: „Pe cine mai hărțuiți acuma?” sau „Păziți bordurile?” deveniseră: „Măi, copii, înghețați de frig aicea… Luați o cafea…”

Colectiv a făcut lumea mai bună. I-a oprit pe atîția din goana zilnică după orice și i-a readus la primordial. Am stat zile întregi la spitale. Îmi amintesc declarațiile lucide ale Ministrului Sănătății, secretarilor de stat, medicilor. Totul era sub control. Aproape că ne încerca un sentiment de mîndrie: măi, ce bine ne-am mobilizat noi, românii. Apoi au început primele discuții: „De ce nu le dați drumul la spitale din afară? Vreți să moară aici?” „Păi nu sunt transportabili”, spuneau voci oficiale. „Aaaa, asta e”, exclamam robotic. „Dați-ne voie să ne ducem copii în străinătate, unde au o șansă”. „Dar ce, noi nu avem medici buni aici? Avem medicamente, facem tot ce trebuie”. „Aaa, au medicamente, da, avem medici buni”, ne lăsam și noi convinși. Cînd comedia asta atît de tragică se îngroșa, au început să aducă specialiști din străinătate care să confirme că totul e bine. Îmi amintesc o conferință de presă de la Spitalul Elias, un specialist francez era purtat ca pe-un trofeu. El a spus cu gura sa: „Exemplară mobilizarea, nici noi n-am fi putut să ne descurcăm mai bine. Felicitări!” Păi, a grăit doctorul din Franța, așa trebuie să fie. Purtători de microfon și de emis „live-uri”. Și cînd se închideau camerele, plîngeam prin cabinele de montaj sau pe drumul spre casă.

Într-o socoteală nemiloasă a vieții, în fiecare zi unul dintre noi trebuia să facă știrea aia lungă, de deschidere de jurnal, despre cei care mai muriseră în acea zi. Trebuia să clădești mici necrologuri de pe Facebook sau alte surse, să aduni fotografii de pe internet. Cîtă cruzime. Cît de nemilos e dreptul la informare. Dar oare chiar era informare ce făceam noi? Eram și noi niște zombie, dezbrăcați de emoție, ca să mai putem face încă un live și încă unul. Și în taină, în mare, mare taină, ne bucuram că ai noștri sînt bine, că noi sîntem bine.

Au trecut trei ani. An de an vorbesc cu supraviețuitorii, fac reportaje. Am o sfială față de oamenii ăștia pe care n-o simt în alte situații. Și e totul așa de dureros. E dureros cînd vezi cît de grea e vindecarea unui ars. Zeci de operații prin care au trecut, tratamente dureroase și de lungă durată. E dureros să vezi și cît de greu ne învățăm lecția. An de an, învăț de la supraviețuitori că putem duce atîtea noi oamenii. Și că putem să le ducem cu demnitate. Și asta e admirabil la ființa umană.

Au trecut trei ani. Ai vrea să poți spune că după Colectiv nimic nu a mai fost la fel. Doar că a redevenit la fel, repede. Prea repede.

de Andreea Archip, reporter Libertatea