Un lucru e clar: trăim vremuri neclare

Mișcarea „Vestelor galbene” este, pentru mine, la fel de greu de înțeles ca alegerea lui Emanuel Macron în funcția de președinte al Franței. Ambele evenimente sînt la fel de necoagulate ideologic, ambele au fost posibile, cred eu, grație internetului, ocolind structurile de partid și presa polarizată politic. Jean Miot, fost director al cotidianului „Le Figaro” în anii ’90, îmi spunea, într-un interviu, că presa franceză se polarizează, aproape fără excepție, cu ocazia alegerilor. Macron a apărut aproape din senin și a profitat de lupta stîngii (citește presa de stînga) contra dreptei, luptă care a șubrezit poziția candidatului F. Fillon, cu șanse reale de a cîștiga. Stînga deja era șubrezită de președintele în exercițiu, F. Hollande. Pe largul spațiu lăsat liber s-a instalat un tînăr „atipic” din punct de vedere politic, cu niște idei de dreapta, cu niște zîmbete spre stînga, atît încît să adune dezamăgiții de ambele părți cu nehotărîții de mijloc. Un entuziasm popular pe care nu l-am înțeles nici atunci, nici acum, l-a propulsat pe Emanuel Macron în fruntea Republici Franceze…

Vestele galbene vin și ele dintr-o astfel de așezare a curenților politici. Sindicatele (de stînga și de extrema stîngă) nu mai mulțumesc, liderii sînt tot mai înconjurați de avantaje materiale și tot mai îndepărtați de muncitorul de rînd… Dreapta se ceartă după pierderea bătăliei supreme, se deșiră. Extrema stîngă, condusă de Melenchon (Franța Nesupusă) și-a cam consumat și ea bateriile. Extrema dreaptă, fostul Front național, se consolidează în raport cu tot mai spinoasa problemă a imigranților, dar punctul ei principal e cîștigarea electoratului la urne, nu ieșirea în stradă, repede taxată de presa de stînga drept manifestare nazistă, indiferent de cum s-ar desfășura ea.

În acest loc gol se regăsește cetățeanul simplu, clasa „mijlocie mică”, trădată de sindicate, neinteresată de militantism, afectată de taxele pe care Macron nu numai că nu le-a suprimat, cum a promis, ci le-a înmulțit. Francezul de rînd plătește povara unui stat tot mai costisitor și această povarăâ afectează confortul, coșul zilnic, deplasările cu autoturismul.

Acum, că am teoretizat, să ajungem și la latura practică, la contactul “nemijlocit” cu vestele galbene. Am văzut „cu ochii mei”, cum se zice, însăilarea acestei mișcări în orășelul La Ciotat în care locuiesc. Un grup de discuții pe Facebook crescînd de la o zi la alta pînă cînd s-a declanșat protestul. Sîmbătă 17 noiembrie, începînd cu ora 8.30, cîteva sute de protestatari au blocat ieșirea numărul 9 spre și dinspre autostradă. Cum trebuia să prindem un avion de la Marsilia (unde se anunțaseră puncte de boicot al circulației chiar la intrarea în aeroport) am decis să plecăm înainte de acest moment, am ieșit la 7.30 pe autostradă și am ajuns la aeroport cu un sfer de oră înainte de instalarea blocajului, adică la 8.30, avînd avionul la ora 13.00! Aeroportul vuia de zvonuri, amestecate cu știrile de la televizor. Clar, Franța era blocată, dar mi-am spus că, în cinci zile, cîte lipseam, lucrurile se vor liniști, se va reveni la normal, nici o minune nu ține mai mult de trei zile, darmite un protest în stradă, în frig.

M-am înșelat. La întoarcere, autostrada dinspre aeroport spre Marsilia blocată într-un punct, traficul redirecționat și îngreunat (era miezul nopții). Ajunși la ieșirea de pe austostradă spre orășelul nostru, am dat de un peisaj greu de imaginat înainte. Barierele de la punctul de plată rupte, peste tot cauciucuri arse, protestatari bătînd în mașini și obligîndu-te să claxonezi pentru a-ți manifesta acordul. Printre cei cîțiva oameni serioși, o mulțime de tineri beți, drogați, iar la o margine un fel de foc de tabără. Singurul lucru bun, nu am mai plătit 1.30 euro taxa de ieșire de pe autostradă.

De atunci pînă la ora la care scriu aceste rînduri, autostrada e „fără taxe”, există pichete de protestatari, mai intervin forțele de poliție atunci cînd tensiunea crește și e gata să se ajungă la încăierare între șoferii de camioane opriți de „vestele galbene” și cei mai agitați dintre militanți. O organizare foarte bună face ca niciodată punctele „nevralgice” să fie descoperite, să nu se afle nimeni de serviciu la protest.

Am mai făcut un drum pînă la Toulon, în săptămîna care a urmat, nu am plătit nimic, economie de 7.50 euro, dus-întors. Asta mai calmează spiritele, îi mai îndulcește pe cei care trebuie să treacă zilnic prin barajul galben, în drum spre și de la serviciu.

Sigur, imaginile cu dezastrul provocat de manifestanți au făcut încojurul televiziunilor, se știu, au umplut brechingniuzurile. Protestatarii pașnici (și am văzut mulți) se dezic de cei care-și pun o vestă galbenă pe ei, o cagulă pe cap și dau foc magazinelor, autoturismelor, decorului stradal. În Franța e o tradiție a incendierilor de mașini, la fiecare revelion cad victimă sute de vehicule care ard, mai ales în zonele numite „teritoriile pierdute ale Republicii”. Tinerii violenți au ieșit din cartierele lor (în care ei fac legea) și s-au costumat în veste galbene, invadînd Parisul (și alte metropole), vandalizînd obiective tursitice, monumente istorice. Violența a parazitat non-violența.

Cum mișcarea aceasta s-a înfiripat pe rețelele de socializare, e greu de găsit niște purtători de mesaje. La invitația autorităților, deja știți asta, s-au anunțat doi reprezentanți, dintre care s-a prezentat doar unu. Doleanțele sînt pestrițe, singura linie comună pentru toți cei ieșiți în stradă a fost renunțarea la taxa (supra-taxa) pe combustibil. De aici încolo, vocile se deșiră, cerințele sînt mestecate, de la chestiuni legate de adminsitrația locală, la altele ce țin de diferențe „de clasă”. „Moratoriul” anunțat de primul ministru în privința taxelor pe combustibil nu a calmat, însă, spiritele.

Un aer de revoluție de mîna a doua plutește peste Franța… Președintele atipic are de rezolvat o problemă atipică, de calmat o mișcare socială încă imprevizibilă.

Așa că nu am nici o previziune de făcut.

de Ioan T. Morar, scriitor şi jurnalist