Un lux nepermis

De multe ori, discuţiile, dezbaterile şi încăierările publice se dovedesc un dialog al surzilor, dintr-un motiv dezarmant: participanţii nu se obosesc să definească termenii în jurul cărora se agită. Sigur, la asta se adaugă interesele diferite, deşi vorbitorii mimează că au aceleaşi obiective, dar nu cad de acord cu mijloacele. Dar, dincolo de faptul că aceste interese nu pot fi nici schimbate, nici recunoscute sincer, o corectă definire a termenilor ar asigura, dacă nu convergenţa discuţiilor, măcar clarificarea celor care asistă la ele. Plus un dialog civilizat, în care încrîncenările ar fi – nu eliminate, asta e o utopie – dar măcar reduse semnificativ.

Şi, în unele „dosare”, chiar mai mult decît atît: formularea unor soluţii!

Este cazul discuţiilor despre TVR, purtate sub spectrul întrebării „Cum e posibil să fi ajuns în starea actuală?”

Aşadar, înainte de-a încerca să răspundem la această întrebare, vă propun s-o facem pentru alta: „Ce este TVR?”

Doar aparent e o întrebare retorică, de vreme ce mulţi români, inclusiv jurnalişti şi comentatori, continuă să vorbească despre „televiziunea de stat”. Or, TVR nu este aşa ceva. Cei care mai au încă în urechi refrenele Pieţii Universităţii ar trebui să-şi amintească: „A căzut 473, ce ţinea TVR/ Legată-n lanţurile ei, dar tot degeaba e”. Decretul ceauşist nr. 473 era cel care definea TVR ca televiziune de partid şi de stat. Odată cu anularea lui – unul dintre puţinele succese ale Golanilor – TVR a devenit televiziune publică. La fel ca suratele ei din toată Europa. Asta înseamnă lucruri concrete: că statul nu poate stabili nici angajări, nici concedieri, nici salarizări, nici promovări sau retrogradări şi – ceea ce mai important – nici grile de programe, cu atît mai puţin conţinutul emisiunilor. Singurul lucru pe care îl poate face – şi asta prin parlamentarii aleşi, nu prin guvernul numit – este ca, o dată pe an, să decidă dacă păstrează sau nu Consiliul de Administraţie (CA), pe baza Raportului de activitate al acestuia. Toate acestea şi multe altele sînt stipulate în Legea 41 din, atenţie, 1994! Însăşi menţionarea anului reprezintă o bună parte din răspunsul la întrebarea „Cum e posibil…?”: TVR funcţionează după o lege caducă, elaborată atunci cînd practic nici nu avea concurenţă! E ca şi cînd te-ai aştepta ca LHC de la Geneva să funcţioneze bine după Legile mişcării ale lui Newton.

TVR nu este bugetară. Veniturile sale sînt taxa TV, publicitate şi alte resurse (ex: închirieri de echipamente), plus o sumă de la buget dedicată plăţii releelor de transmisie – practic, bani care doar trec prin TVR, fără a-i putea folosi altfel. Lefurile NU sînt plătite de la buget, nici producţia emisiunilor.

Taxa TV este aproape cea mai mică din Europa: 4 lei pe lună (din care TVR primeşte 3,2, restul fiind comisionul celor care o strîng), deci circa 11 euro/an, faţă de 83,57 în Cehia, 47,4 în Polonia, 56 în Slovacia, 175 în Marea Britanie sau 216 euro/an în Germania!

Publicitatea e limitată la 8 minute pe oră (faţă de 12 la TV comerciale) şi fără a întrerupe un program.

Nu în ultimul rînd, TVR are prin lege obligaţia de a realiza emisiuni sortite lipsei de audienţă.

Unul dintre defectele majore ale Legii 41 este existenţa funcţiei de Preşedinte-Director General (PDG). Preşedintele ar trebui să conducă doar competenţele CA, iar PDG să aibă atribuţii executive, obţinute prin concurs de proiecte de management, urmat de angajare pe bază de termene şi obiective.

Este structura TVR supradimensionată? Desigur. Există aici oameni care taie frunza la cîini? Fireşte – ca oriunde! Dar nu acestea sînt cauzele majore ale degringoladei financiare, ci legea proastă, care leagă mîinile conducerii executive, şi managementul deficitar care i-a dominat istoria post-decembristă. Datoriile TVR sînt istorice şi „rostogolite”: sînt de plătit inclusiv dobînzi la credite făcute pentru a plăti alte credite. Nu schema de personal supradimensionată e cauza – dovada: datoriile nu s-au subţiat o dată cu concedierea a peste 900 de oameni! Spre deosebire de televiziunile „de apartament” care îşi umplu programul cu talk-show-uri la care, nu de puţine ori, nu sînt plătiţi nici măcar realizatorii (ştiaţi asta?), TVR a încercat să-şi îndeplinească obligaţiile morale şi legale montînd piese de teatru, transmiţînd concerte, făcînd anchete şi reportaje, realizînd emisiuni de cultură la care nu cumpără nimeni publicitate, difuzînd filme de un anumit nivel şi nu de zece ori fiecare. Toate astea înseamnă bani.

La ora la care scriu aceste rînduri, TVR nu are PDG. S-a votat noul CA, nu şi şeful lui. Ea funcţionează în stare de avarie şi se vorbeşte insistent de intrarea în insolvenţă. În condiţiile în care se găsesc cu greu bani de salarii, o parte dintre salariaţi au cîştigat în instanţă dreptul la indexarea acestora! E dreptul lor, dar e o victorie à la Pyrrhus.

Evident, TVR trebuie reformată, dar nicio reformă nu are şanse cîtă vreme nu se schimbă legea de organizare şi funcţionare. Evident, nu va avea cum să-şi plătească datoriile altfel decît reeşalonate pe termen lung.

Dar e la fel de evident că România, sufocată şi smintită de tabloidizarea mass-media, nu-şi poate permite luxul de a pierde televiziunea publică.

Text scris de Tudor Călin Zarojanu, jurnalist și scriitor