Viciul sistemic al fotbalului romanesc

“Nu mai pot! M-au snopit! 30.000 de dolari ma costa toata brigada, plus observatorul, daca vreau sa ma arbitreze corect!”. Era, parca, prin 1999. Interlocutorul, presedintele asudat al unui club de fotbal nici prea-prea, nici foarte- foarte din Divizia A, simtea ca e la capatul puterilor (ramasa fara bani negri, echipa avea sa si retrogradeze, de altfel, la un moment dat). I se citea in voce disperarea celui care intelege, prea tirziu, ca a deschis cutia Pandorei. Sistemul functiona de mult, nu il inventase si nu-l perfectionase el, dar se transformase de voie, de nevoie intr-o rotita siguincioasa. Cine nu se conforma, disparea rapid. “E prea mult. Nu mai am de unde sa scot atitia bani! Nu-mi permit sa platesc decit la o parte dintre meciuri. La celelalte, Dumnezeu cu mila!”. Adica se pierdeau. Omul platea taxa de protectie pentru ca arbitrii sa fie cinstiti. Iar cinstea, dupa cum se vede, era al naibii de scumpa!

Mai exista si partea nespusa a povestii. 30.000 ca sa fii arbitrat corect, dar dai mai mult daca vrei sa fii avantajat, se subintelege. Si tariful crestea – evident! – din nou, daca meciul “important” avea loc in deplasare. Privindu-l pe tipul disperat din fata ta, gindul iti zbura la vaicarelile eterne ale sefilor din fotbalul nostru: nu-s bani! Nu putem asigura conditii juniorilor! N-avem! N-avem! Ba aveau, dar pentru alte lucruri…

De atunci a trecut vreun deceniu. Ce s-a schimbat? “Regizorii de sunet” de la DNA ne spun ca nu prea multe. Doar tarifele arbitrilor par sa mai fi scazut. Dar e normal, doar e criza, nu? 15.000 de dolari – arbitrul de centru, 3.000 – “tusierul”, ca “sa fie bine”. Plus observatorul. Plus “rezerva”, pentru ca nu se stie niciodati cand ii vine rindul sa te arbitreze la centru… Puse cap la cap, sumele urca asadar si acum spre 25.000 de dolari la meciurile echipelor de pluton.

Iuresul procurorilor DNA printre autointitulatii “oameni de fotbal” are, pe linga doza sa de dramatism si rolul sanitar, o parte amuzanta. Dragomir se teme sa mai vorbeasca la telefon. Arbitrii chemati la audieri au recurs, in speranta ca-i vor inmuia pe anchetatori, la retete de filme indiene, afisindu-se cu sotiile insarcinate. Lui Lacatus i-a stat inima-n loc cind a vazut, la antrenamentul echipei sale, ca la marginea terenului a aparut o masina de politie. La Mircea Sandu, spaima s-a transformat in obida: “Daca tot au facut ceva, macar, dracu’, sa fi fost destepti!”. Si peste toate, risul ironic-atotstiutor al lui Jean Padureanu, la auzul faptului ca “mocofanii” de la Pitesti se inregistrasera unii pe altii cind dadeau si primeau spaga: nici smecherii de azi nu mai sint ce-au fost o data…

Indiferent de amplitudinea seismului care zgaltiie acum fotbalul romanesc, sistemul e aproape imposibil de reformat. Pare sa sufere de un fel de viciu sistemic, de un pacat originar care-i marcheaza insusi ADN-ul. Un conducator de club si povestea lui Ioan Chirila, in urma cu decenii, felul in care “se aranjau lucrurile” in fotbalul nostru in perioada interbelica, la doar citiva ani dupa infiintarea oficiala a federatiei noastre. Scriitorul avea sa astearna dezvaluirea pe hirtie, intr-una dintre cartile sale: “La restaurantul Mercur, din Pasajul Victoriei, se intalneau, la prinz, mai-marii fotbalului romanesc. Acolo, intre ciorba de burta si tuslama, se stabileau ierarhiile campionatului nostru”. Vi se pare cunoscut?

Matei UDREA