2013, întors pe dos

Nu ne mai este îngăduit să uităm nimic. De fapt uităm totul, iar apoi, forțat, ne reamintim totul, grămadă. Taman la sfîrșit ne calcă tăvălugul. Finalurile ar trebui să ne umple și, apoi, brusc, să ne golească de tot ce s-a consumat pe parcursul unui an. Cu toate mecanismele Web 2.0, memoria ne este forțată să facem retrospectiva. Ce-a fost prea mult, ce-a fost prea puțin, ce n-a fost să fie. Pe Facebook vedem că tot anul nostru se reduce la o mînă de poze la care am primit like-uri. Dacă deschidem diafragma și căutăm mai adînc pe Google, ne găsim într-un context care s-a cutremurat din toate încheieturile: justiție, politică, educație, societate. MCV, Năstase, Legea Educației, proteste sînt cuvintele cheie. În jurul lor ne-am croit o existență haotică, cînd deznădăjduită, cînd implicată, mereu în gardă. Mereu așteptînd ce o să se aleagă de viitorul nostru și de speranțele de oameni care încă se uită în sus la lume. Ne-a încurajat forța vocilor – am văzut că nu sîntem nici proști, nici morți ca națiune. Putem să ne punem între politicieni, interese comerciale și ceea ce trebuie apărat și, să facem o diferență. Am salvat Roșia Montană, deși nu putem stîrpi corupția. Nu mai putem avea încredere în media tradiționale, am văzut Antene strivindu-ne logica elementară și OTV-ul închis în îmbrățișarea concupiscentă cu politicul strigător la cer de intruziv. Însă am văzut voci online, independente, ridicîndu-se. Am învățat să identificăm insulele și să ne căutăm pe ele refugiul și curăția unei perspective. Am aflat că putem să îndurăm mai mult, că trebuie să devenim mai puternici și să luptăm.

Vreau să cred că în 2013 am învățat să fim patrioți, măcar cîțiva dintre noi. Să luptăm pentru cauze, chiar și virtuale. Să ne polarizăm, să ne confruntăm. Mai presus de scandal. Ne zbatem, ne-am descoperit identitatea națională. E un semn de ieșire timidă din revolta deznădăjduită. Prin reprezentanți, ce-i drept, dar nu dăm înapoi. Asta nu înseamnă că e bine, ci că e rău. Poate mai rău ca niciodată. Însă e un semn de sănătate. E tîrziu, dar pînă la alegerile prezidențiale, mai avem vreme să punem presiune pe sistemul politic. Măcar de dragul de a auzi cum scrîșnesc oasele impostorilor.

Cît privește educația, și aici e loc de ieșit în față. Ceva trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să ne furăm singuri căciula la infinit. Cred că am început să pricepem că nu mai merge dusul mîței la apă. Că ne pierdem vremea în universități, dacă în continuare mîncăm din standarde și din calitate. Nu putem să facem totul mai ușor, mai derizoriu, mai inutil decît este. Educația se schimbă și ea fundamental – profesorii nu mai sînt acei a-tot-cunoscători, nici elevii sau studenții acei naivi care pot fi dresați pe drumul vieții. Drepturile își cer cuvînt, obligațiile, vamă.

Toți știm ce vrem și știm ce n-am reușit în 2013. Mai trebuie să și aflăm de ce și să vrem să facem ceva în sensul acesta. Iar la problema asta nu o să ne răspundă nici o statistică.

Laura PĂULEȚ