89 la puterea 2012

Ceva s-a rupt în subteranele neamului nos­tru. Deodată am izbucnit ca niște vulcani crezuți stinși, gata să înghită tot ce le stă în cale. La început a fost o propunere de le­ge a sănătății, apoi un președinte țintind vo­cal la televiziune cu o săgeată otrăvită într-un secretar din minister. Mai apoi s-a creat încrederea spontană și nemai manifestată pînă atunci într-un Raed Arafat și o viziune apocaliptică asupra SMURD-ului, ce a continuat să pară reală chiar și după ce pre­ședintele a retras legea acuzată că ar fi me­nită să crîmpoțească sistemul privat de ur­gență. De aici s-a declarat isteria, cu o­pe­ra­torii ei gata să-și înfigă frustrările în cei ca­re merită să fie puși la zidul infamiei. Ca scăpați din zăgazurile opresiunii, oamenii au început să ceară căderea regimului po­li­tic, cu Bocul și Băsescul lui cu tot.

Lava frustrărilor a căpătat consistența ca­uzelor de pe Facebook, ce s-au înșirat la rînd pe timeline, lîngă protestele împotriva le­gii eutanasierii maidanezilor. Așa s-a năs­cut o așa numita „a doua revoluție”. S-a năs­cut pe rețelele sociale și pe sticlă, flancată sub numele de breaking news. S-a răspîndit din Piața Universității din București pînă în Piața Unirii din Iași, strîngîndu-și bă­trîni care mai ieri se adunau la șah în parcuri, studenți pe care nu i-au mai încăput barurile și camerele de cămin, trimiși ai partidelor în opoziție și suporteri dați afară de pe stadioane. Pancartele au început să cîn­te-n ri­me mai mult sau mai puțin îm­pe­re­chea­te a­pelul la cauze care mai de care mai pes­­tri­țe, în capitală tomberoane au fost a­run­cate în aer, iar focuri de tabără erau pre­gă­tite să ar­dă, nu să încălzească, cît magazi­ne, chioș­curi de ziare au fost sparte și bănci rup­te. Pen­tru ce? Pentru libertate, susțin u­nii dintre cei ieșiți să protesteze, din lipsă de o­­cu­pa­ție spun alții care privesc la rece, din fo­­to­lii.

Să se facă oare că am ajuns la o situație limită din care nu se poate ieși decît prin rapt și prin distrugere? Să fie violența sin­gu­ra cale de recuperare a ceea ce li s-a luat bu­getarilor, de înfrîngere a crizei economi­ce, de stîrpire a morbului corupției din po­li­tic, de reinstaurare a calității în în­vă­ță­mînt, de reîntregire a pensiilor? Într-un re­gim totalitar sau într-o democrație trucată s-a dovedit, pe parcursul istoriei, că da. Go­lă­nea­la și vandalismul au valoarea lor atunci cînd au ascendentul unei coerențe și a unui sis­tem de justificări interne, e drept. Însă cînd șefi obscuri de asociații studențești în­deam­nă pe grupuri sociale din mediul on­line să-și alăture nemulțumirile lor de am­fi­tea­tru celor cu temei ideologic ale altora, unde mai este unitatea „în spirit și-n sim­ți­ri”? Știm oare noi, românii, ca un tot, de fapt, ce vrem și știm ce am cîștiga cu a­de­vă­rat dacă regimul ar cădea? Da fapt, ce ne stă în cale? Există riscul să ne livrăm și să ne vin­dem unor promisiuni și unor oportunități care speculează tăria sau naivitatea noastră de acum. Pasivitatea nu e o soluție. Dar nici pîr­jolirea nu e, dacă nu e dictată dinăuntru, ci instrumentată de dinafară. Și mai ales da­că poate fi stinsă a doua zi, în zorii de după, de oboseală, cu praf în ochi.

Laura PĂULEȚ