Altar pentru o altfel de credință

În fiecare an de 1 Decembrie parcă ne chinuim să fim români. Ne punem bundița și ne luăm cu degetele mare și arătător de marginile ei, de parcă așa de mîndri ne-am purta noi zi de zi de trecerea noastră istorică prin lume și prin viață. Ne forțăm să ne identificăm cu niște obiceiuri care nu mai sînt păstrate nici măcar pe la țară și să ne asociem cu o identitate care ne este mai străină ca periferia Parisului. Am ajuns să confundăm strategia de marketing cu ceea ce vine din miezul sufletului, cu esența de-a fi și de-a ne comporta zi de zi. De fapt nu o confundăm noi, publicul larg. Campaniile acestea care ne forțează să ne manifestăm patriotic ne bat obrazul să arborăm tricolorul pe la geamuri. Nimeni nu ne întreabă ce se întîmplă în berna ființei noastre. Dacă simțim a ridica steagul cu o gaură mare în mijloc, o banderolă albă sau o banderolă neagră. Dacă măcar avem forța de a-l înălța sau mai degrabă l-am ține sub pat sau sub preș. De nevoie, de rușine sau din nepăsare.

Nu contest importanța manifestărilor festive sau a paradelor de Ziua Națională și nici a campaniilor necesare de promovare. Ele fac parte din protocolul care ne curăță imaginea de păcate și de abjecții, ne ridică pe-un postament și conferă înăuntru și în afară iluzia verticalității și-a valorilor care se apără cu pușca pe umăr. Însă mă întreb dacă vreun glonte atinge egoul cuiva. Dacă vreo doină mai atinge vreo inimă. Dacă transpune pe cineva pînă la jubilație în atmosfera de sărbătoare. Dacă se găsește vreunul dintre românii noștri încrîncenați atins de mesajul acesta festiv. Aș vrea să cred că da. Că există acolo o putere de-a ne bucura onest, dincolo de fasolea și cîrnații dați de „pomană” de autoritățile locale. Că mîndria nu este doar invocată, ci latentă și își cere îngenuncherea pentru încoronare.

Eu nu cred că ne-am pierdut identitatea națională. Cred că doar am înăbușit-o ca să nu mai doară, să nu ardă, să nu mai usture. E plin de patrioți adevărați printre noi. Dar e imposibil să-i găsim. E imposibil și pentru ei înșiși să se (re)găsească. În români patriotismul e reprimat, e metamorfozat în ură și frustrare, e echivalentul iubirii care se vrea negată, ca mai apoi să fie reconfirmată și care-și cere răgaz pentru eliberare și desăvîrșire. Eu aș îndrăzni să spun că e acea dragoste profund adolescentină – cu năbădăi, cu certuri, cu renunțări, cu părăsiri intempestive și cu reveniri naive și pasionale. Ceea ce ne dovedește că și noi, și țara aceasta, sîntem prea tineri pentru o dragoste mare. Cînd vom hotărî să ne maturizăm și să ne asumăm această legătură pe viață, pesemne că vom fi în stare să ne acceptăm și să ne binecuvîntăm legătura pentru totdeauna. Nu cu promisiuni deșarte și cu farse. Și să învățăm să fim cu adevărat și pînă la capăt împreună și la bine și la rău. De oriunde am fi venit și oriunde ne-am duce.

Laura PĂULEȚ