Apollonia, universitatea-stat

În noiembrie 2013, în fața Universității „Apollonia”, un grup de 10-15 italieni, undeva între 35-40 de ani, făcuți bine, cu părul dat cu gel pe spate, încercau să se înțeleagă cu una dintre secretare cu privire la examenul de licență. Nu știau o boabă de română, niciunul dintre ei nu vorbea engleză, iar ca să se poată înțelege cu ei, secretara se folosea de unul dintre ceilalți studenți protestatari care dibuia italiana după ce a stat o vară să lucreze în Roma. Cum au ajuns italienii pînă în anul al VI-lea la Tehnică Dentară fără să știe limba în care se predau cursurile rămîne un mister, însă aceștia erau nervoși.

Era pentru a doua oară cînd zburaseră spre România pentru a susține examenul de licență care s-a amînat din nou. Trebuia să se dea în Oradea, dar acordul nu fusese încă avizat de minister, iar cei aproape o sută de studenți care au venit să protesteze în fața „Apolloniei“ se temeau că nu își vor putea încheia studiile. Italienii s-au enervat, s-au urcat în taxi-uri și au plecat la aeroport. Licența aveau să o dea în februarie, în fața unei comisii de la o altă universitate de profil. Nu generalizez să spun că aceștia sînt toți studenții care aleg să urmeze cursurile unei universități private. Poate sînt printre ei și tineri serioși. Însă trebuie să fim realiști. Cine vrea să meargă la o universitate privată nu o face pentru pentru dotările extraordinare, cadrele didactice de excepție sau cercetarea inovativă pe care are șansa de a o desfășura acolo. O face cu gîndul că poate e mai ușor, poate rigorile sînt mai puține și că poate să-și înlesnească absolvirea cu anumite atenții. Asta nu înseamna că un student care gîndește așa are dreptate sau că la universitățile de stat nu se întîmplă aceleași lucruri.

Dincolo de zvonistică sau de supoziții, avem și un exemplu concret cu ceea ce s-a întîmplat recent la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. Mai mult, noțiunea noastră de privat diferă fundamental de cea din marile universități ale Europei – dovadă fiind și faptul că, șchioape, incomplete sau inutile, în orice formă a clasamentelor, topurilor sau ierarhiilor care s-au făcut în mediul universitar din România nu și-a făcut loc nicio universitate privată.

Și dacă jumătate dintre lucrurile notate de comisia ARACIS care a vizitat „Apollonia” în toamnă sînt adevărate, aspecte prezentate pe larg în pagina 5 din numărul acesta al Opiniei, ar trebui să ni se facă tuturor părul măciucă. Avem, iată, la Iași, un prim exemplu de o universitate-stat. Una care nu ține cont de Legea Educației Naționale și își face propriile reguli, în condițiile în care vedem în fiecare an cum majoritatea celorlalte universități ieșene se scaldă într-un rîu birocratic fără de sfîrșit cauzat de această lege. O universitate care are registre matricole completate în alb, cu note și numere matricole acordate unor căsuțe goale, în loc de studenți. Cu studenți care se plîng că taxele apar și dispar peste noapte. Cu aceeași transparență pe care o are un geam aburit. O universitate care nu își respectă misiunea și nici studenții nu își va depăși niciodată condiția de fabrică de diplome. Iar dacă ARACIS-ul are dreptate, „Apollonia” trebuie să-și deschidă tipografie.