Ăștia sîntem

Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educației, a spus zilele trecute că „protestele transmit în afară mesajul că România e instabilă și neguvernabilă”. Îi și văd pe alde Codrin Ștefănescu și Mirel Palada urmărind-o la televizor și prăpădindu-se de rîs. Protestatarii transmit mesajul că țara e instabilă și neguvernabilă, nu faptul că din cauza PSD am ajuns la al treilea premier într-un an, unul mai anonim și mai lipsit de calificări și realizări decît celălalt. Să nu mai vorbim de finețuri precum limba engleză, o și văd pe Vasilica Viorica Dăncilă la masă cu Theresa May sau Angela Merkel. „Sorosiștii”, cum îi numesc televiziunile apropiate guvernării, transmit mesajul că țara e instabilă și neguvernabilă, nu coaliția ale cărei tentative de modificare a legilor justiției întru spălarea penalilor au atras criticile ambasadelor Belgiei, Danemarcii, Finlandei, Franței, Olandei, Suediei sau ale SUA. Toate astea la pachet cu un euro care a crescut la 4.66 lei, ROBOR în creștere (rate mai mari, în consecință) și un deficit de 3% din PIB, deși țara are creștere economică de 7% (proastă administrare, cu alte cuvinte).

Și că tot vorbim de proteste și educație, nu pot să nu remarc absența aproape totală a studenților din mișcarea asta și în general din dialogul care se poartă de un an deja. Studenții, cei care pe vremuri erau o forță cu greutate în țară, considerați odinioară elite, se complac zilele astea în căldura apartamentelor și camerelor de cămin, în asociații studențești care cu timpul au devenit bolnăvicios de călduroase cu marile partide, inconștienți că mai ales viitorul lor este cel sabotat. Nu, protestele sînt dominate de 25+, cei care au deja joburi, afaceri, probleme în general, ba chiar inclusiv de pensionari.

Iar legat de noi, cei din stradă, mi se pare că nici noi nu sîntem destul de revoltați, că încă n-a ajuns cuțitul la os (deși, odată cu Formularul 600, mi-e greu să înțeleg cum). Că sîntem supărați doar sîmbăta, de la 6 la 8 seara, la 9 sîntem deja înapoi pe Netflix sau în cîrciumi, că e frig afară. Strigăm două ore în weekend la clădiri goale, iar în timpul săptămînii, cînd cei cărora ne adresăm sînt acolo, avem treabă. Asta pe lîngă faptul că sîntem al naibii de puțini, avînd în vedere situația dată: 70.000 în București și alte cîteva mii în celelalte orașe mari ale țării este, cu toată ninsoarea, să nu ne mințim, puțin. Reamintesc cazul Islandei din 2016, cînd 10.000 de oameni dintr-o populație de 323.000 au ieșit în stradă pentru un motiv care la noi ar trece ca o chestiune la ordinea zilei: se descoperise că premierul are ascunse cîteva milioane de dolari într-un offshore.

Cei mai mulți în stradă am fost acum un an, pe vremea OUG 13, vreo 600.000 în toată țara. La primele alegeri de după comunism, în 1990, Ion Iliescu a cîștigat cu 85%. Ion Rațiu – sub 5%, tot vreo 600.000. Atîția eram atunci, atîția sîntem și acum. Ăștia sîntem toți. Atîta putem.