Aventurile cetățeanului român în Justiție

Nu mai avem încredere în nimeni și nimic. Parcă dincolo de niște perdele de fum care ne distorsionează claritatea percepțiilor, ar exista numai jocuri de iele. E ca și cum realitatea ar fi devenit fluidă și ne ia ochii, ca într-o pictură de Dali, dezorientîndu-ne total. O boală se împrăștie deasupra țării noastre și ne clatină toate punctele de sprijin. Începînd cu structurile de rezistență ale societății, precum politica, justiția sau învățămîntul și terminînd cu micile incidente controversate de prin aripile provinciilor, totul pare prins într-un cocon de impostură. Instituțiile și legile, după ce sînt elaborate și făcute publice, devin, dacă nu neconstituționale, măcar „de o încredere îndoielnică”. Așa s-a întîmplat cu Proiectul de Lege al Învățămîntului, cu Legea Lustrației, cu Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățămîntul Superior și cu Agenția de Integritate – doar ca să numim cîteva mai „atacate” de îndoială în ultima vreme. Jocul acuzelor are frecvența și rapiditatea unui schimb de mingi dintr-un joc de ping-pong desfășurat la un campionat internațional.

Nici arestările nu ne mai „impresionează”. Ne-am prins că atunci cînd se mediatizează prea mult vreun caz, așa cum s-a întîmplat cu arestarea senatorului Voicu, trebuie să existe dincolo de actul „demonstrativ” care ne ia ochii, un dedesubt care ne scapă. În această logică, cel condamnat „definitiv și irevocabil” devine în ochii cetățenilor un soi de victimă a sistemului în care el e un fel de țap ispășitor sau de acar Păun. Drept dovadă, manifestările de solidaritate cu „soarta nedreaptă” a unui primar care e condamnat pentru că „a supt sîngele poporului”. În loc să devină ținta unui oprobriu al comunității, acesta se transformă într-un soi de martir, demn de a fi elogiat și compătimit în același timp. Așa s-au petrecut lucrurile cu Antonie Solomon din Craiova și cu Cristian Anghel, primar la Baia Mare, cărora li s-a deplîns încadrarea de către magistrați în categoria infractorilor.

De ce să ne mai mirăm că, atunci cînd se petrece o tragedie, ne gîndim, în primul rînd, la o conspirație și începem să răscolim zeloși prin dedesubturi. Puțin ne interesează ce are de spus Poliția, „oricum nu face nimic” și, oricum, „toți polițiștii sînt corupți”. Nici de la investigații nu ne mai așteptăm să ne aducă la lumină adevărul și să atribuie corect vina. E un reflex al unei neîncrederi de fond în toate instanțele cu legitimitate de judecată, normare și decizie. Mai degrabă dăm crezare unui comentariu anonim de pe un forum care ne spune că sigur au fost studenți cei care au pus bomba la mașina profesorului Dumitru Păduraru. Cică ei ar fi fost aceia pe care i-a obligat să-și cumpere examenele cu sume colosale. Mergem atunci la cursuri să-l „spionăm” personal, tragem fetele de limbă, poate aflăm că li s-au făcut avansuri, vorbim cu prieteni și dușmani, scormonim prin declarațiile de avere, poate undeva, în toate bîrfele și rumorile astea găsim vreo pistă. Dacă nu e și nu e de găsit, tragem concluzia: „e mai groasă decît ne închipuiam”.

În frenezia asta a noastră de a ne cultiva îndoiala nu reușim decît să nu mai putem trăi. Sistemul devine un ghimpe înfipt definitiv nu în coaste, ci în coloana vertebrală. Încercînd să ne facem dreptate, sfîrșim în a ne nedreptăți.

Laura PĂULEȚ