Basescu, Putin si cu Bush

“Cine trage in noi?” este intrebarea ce pare ca ne macina mereu. Am pus mina de la mina, am trimis “surplusul” in vacanta, ne-am minunat de cordonul unic, pe unde, se pare, trebuia sa treci cu capul plecat, privirea in jos, sa nu scoti brusc biletul de tramvai din buzunar, nici sa te scotocesti in geanta. Si pe buna dreptate ne-am pus intrebari, ca summitul aduce cu el si bombe.

Cel mai frumos tablou al pacii a fost cel cu masa “apostolilor” NATO; Putin aruncind glumite spre Bush, cei doi prinzind-o la mijloc pe prima doamna a Romaniei, asa cum e protocolul, care mototolea un servetel, usor jenata.

Summitul a inceput cu o inghetata, ca un musical de Hollywood, cu ceva complimente, umflari in pene, probleme totusi nerezolvate, promisiuni de acordare a vizei. Lucrurile s-au topit in diverse discutii camuflate de usi inchise, apoi de un Putin prea puternic pentru un trup asa mic, dupa cum l-au vazut ziaristii. Am aflat, daca nu stiam, cine sint marile puteri, de ce cocheteaza presedintele rus cu aroganta. Dar la masa s-au inteles, cu un pahar cu apa chioara si zimbete alese. Presedintele a ris mai discret, a gesticulat si toata lumea i-a salutat talentul de gazda.

La sfirsit am aplaudat ca la o piesa de teatru la care am atipit pe alocuri si ne-am recunoscut rabdarea de a trece si prin asta. Am exclamat: “Ce summit! Sa ne fie de bine” si ne-am sters discret cu un servetel. Apoi discutia a cazut spre cit de sigura ne face viata NATO, despre scepticismul “rusului”, despre cum toata lumea se schimba, chiar si Organizatia Nord Atlantica. “Nuclear” a devenit aproape un epitet, rostit de buze relaxate, ca si cum pericolul a trecut odata cu sunetul. Chiar am rasuflat usurati cind linistea a venit peste Bucuresti odata cu plecarea inaltilor oaspeti. Am luat-o ca pe un merit al nostru, e mare lucru ca am putut tine teroristii departe, de frica, de nestiinta, din bun-simt.

Totusi, statul asta la aceeasi masa n-a adus lucruri prea bune si nici n-au fost generatoare de paci indelungi, de-a lungul istoriei. Nu ne-am simtit atit de siguri cind cuvintul preferat a fost “racheta”. Am invatat totusi lectia ospitalitatii: sa-i chemam noi, ca sa nu vina alta data fara invitatie.

Andreea ARCHIP