Bobocul cu o singură aripă

Am început bine. Cu dans, artificii și un loc fruntaș în clasamentul național. Noi, universitarii ieșeni, studenți și profesori, avem toate motivele să pornim cu en­tu­ziasm și spor să ne construim planuri de carieră și devenire, aici și acum. Fără e­chi­voc, căci patru ani de zile vom rămîne în top, indiferent ce-o fi. Banii vor veni și ei, ne­greșit, binemeritați fiind pentru că sîn­tem capabili de cercetare avansată. Nu con­tează că cele mai căutate specializări ale Iașului au căzut sub primele litere ale al­fabetului. Acel clasament nu a fost făcut cu sprijinul vreunei instituții europene, ci doar de către minister, de capul lui. De a­ceea avem inima întreagă să-i primim cu drag și legitimitate pe noii veniți, bobocii care-au dovedit că nu-i intimidează ca­me­rele de luat vederi de la Bacalaureat, de la „înălțime”. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” a fost aceea care i-a întîm­pi­nat pe cei care au ales-o cu reverențe și corturi la adăpostul cărora stau deslușite de maeștri provocările stu­den­ției. Univer­si­ta­tea de Medicină și Far­ma­cie „Gr. T. Popa” i-a atras pe noii a­co­liți cu un spectacol de lumini și sunete ca dintr-o altă lume. În ciuda locului al doilea din categoria de „educație și cercetare”, Univer­si­ta­tea de Științe Agricole și Medicină Ve­te­rinară „Ion Ionescu de la Brad” a strîns boboci ca în nici un an, să-i crească a­lături de flori, în dealul Co­po­ului. Totul fi­ind ca de poveste, ne așteptăm și la burse neașteptate pentru docto­ranzi, ca nu cum­va să îi pierdem prin vreo stră­inătate ci să ne rămînă pe-aproape, prin la­boratoarele cu și fără dotări, să ne facă, oricum, în con­ti­­nuare cinste.

Dar visul nu este o păcăleală, și nici mă­­­car o utopie. Este o condiție pe care o im­pune orice început pentru a fi în stare să ne luăm în proiect speranțele și să credem în realitatea rostului pe care ne-am în­cre­dințat față de noi înșine și de alții să ni-l construim. Este un comandament pentru a nu ne retrage în abulie și renunțare înainte de vreme. Oricîtă îndoială s-ar afla între noi, ministere și instituții, alegerea de-a fi prin preajma acestei realități universitare con­turate mai mult sau mai puțin strîmb după voia legilor, conducerilor sau a destinului ne aparține pe de-antregul. Iar vo­ința se află în disponibilitatea noastră de a ne asuma începuturile cu entuziasm. Na­i­vi­tatea care ne-ar putea fi reproșată cade, în acest context, sub incidența sprîncenei care vine abuziv să umbrească ce-ar trebui să ne motiveze în afara contextului. De a­ceea, dansul, artificiile și culorile nu au ni­mic derizoriu, la fel cum ritualurile de început nu sînt alegorii ale minciunilor u­ni­versitare. Sînt ca o plecăciune de protocol în fața celor cărora își asumă, odată cu fiecare an, statul de boboc în fața vo­cației de maeștri și a celor care își probează pentru prima oară validitatea opțiunilor de viață. Cu toate acestea, devenirea, un tango în doi, rămîne o chestiune de motivație per­so­nală, fiindcă mirajul începutului se sfîr­șește cît ai clipi, oricît de lustruită ar fi hai­na îmbrăcată a celor care oficiază ceremonia.

Laura PĂULEȚ