Carantină pentru toți copiii țării

Învățămîntul este pepiniera tuturor pro­iec­te­lor eșuate. Este oglinda unei societăți civile ca­re și-a ieșit din toate balamalele și care este trîn­tită de pămînt, odată cu ascensiunea sau căderea oricărei mișcări din agora jucate de păpuși umane manevrate cu fire de undiță de către actorii politici. Este o reflexie tristă a u­nei țări care se tîrîie cu greu și care-și este sieși o prea mare povară. Ultimii 22 de ani și cei 16 mi­niștri ai educației, purtători de aproximativ cam tot atîtea reforme, au reușit să crîm­po­țeas­­că un sistem deja de-ajuns de șubred și fra­gil în sine prin raportarea la tipul de „public” căruia i se adresează. Prea multe experimente s-au făcut pe acești oameni-bureți, elevi și studenți, căror nu le-am dat să absoarbă decît zea­ma oțetită a încăierărilor politice.

Nimic nu a avut învățămîntul românesc de cîș­tigat în acești ani de democrație cînd for­ța­tă, cînd mascată. Sistemul e mai puțin comunist, dar e prost, împănat ca o pasăre fără carne pe oa­se, numai de picanteriile scandalurilor, ca­re numai interesele elevilor și studenților nu le-au avut în vedere. Mereu frămîntările de pe a­­renele publice, sociale și politice s-au re­sim­țit mai abitir în învățămînt, sub formă de schim­bări intempestive sau greve, care au re­la­tivizat foarte mult reperele intelectuale, dar și fibrele moralele ale acelora aflați în plin pro­ces de formare.

Cînd orice cădere de regim presupune e­li­minarea fără tăgadă a oricăror măsuri anterioa­re, cum să ne mai mirăm că ai noștri copii ne șterg nouă, părinți sau profesori, un dos simbolic de palmă de fiecare dată cînd se lasă prinși în mreje noi ori păcăliți de anturaj? Cînd oamenii care se asociază – cel puțin la nivel formal – cu i­ma­ginea învățămîntului ro­mâ­nesc sînt pur­tă­to­rii acuzațiilor de plagiat, minciună, în­șe­lă­ciu­ne, lipsă de cultură și/ sau corupție, cum să le mai spunem noi copiilor noștri că a co­pia, a minți și a fura sînt cele mai grave pă­cate omenești?

Schimbarea de regim politic din Ro­mâ­nia, marcată prin desemnarea social democra­tului Victor Ponta la șefia Guvernului, a a­dus odată cu noile propuneri de miniștri un nou focar de infecție pentru învățămîntul aflat deja în carantină. Un ministru rector de universitate privată, acuzat de plagiat, cu un CV fals, asezonat cu greșeli de gramatică, pe nu­me­le său, Corina Dumitrescu. Un minis­tru ca­re credea că „scorul de influență” al unei re­vis­te internaționale poate fi crescut precum co­zonacii – cu mai multă drojdie – și care as­igura că va augmenta calitatea în învățămînt prin scăderea standardelor pentru ocuparea pos­turilor didactice. Din fericire însă, nu a su­pra­viețuit atacurilor presei și opiniei publice în lu­mina reflectoarelor decît cîteva zile, pentru a face loc unui nou personaj – să nu-i spunem obscur, ci doar „necunoscut” – Ioan Mang, ca­­re vrea să organizeze bacalaureatul diferen­țiat, pe trei niveluri, după „posibilități”.

Pe terenul acesta de răzgîndiri nesfîrșite și de suprapuneri forțate nu avem cum să pășim elegant, ca formatori, pe tocuri, fără să ne ru­pem gîtul unii celorlalți. Așa că nu avem de ales decît să ne băgăm picioarele și să ne trimi­tem copiii departe de aici. Unde educația este religia oficială și nimeni nu intră în altarul ei de cîte ori poftește cu bocancii sau fără a-și șterge picioarele la intrare. Nu de alta, dar pe urmă mi-e că ne pierdem orice Dumnezeu.

Laura PĂULEȚ