Crede-i, că ei cercetează

Am fost, săptămîna trecută, la lansarea de carte a părintelui Ioan-Florin Florescu. Padre, așa cum i-au spus prietenii prezenți în sală, pînă să părăsească țara și să devină preot misionar în Scoția, a fost redactor-șef la „Monitorul” și, mai apoi, cercetător științific la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Lansarea „Jurnalului scoțian” n-a fost una obișnuită, la care oamenii au spus tot felul de lucruri descriptive despre cartea sau scriitura lui Florin Florescu, ci una în care prietenii părintelui au vorbit pe rînd și și-au amintit tot felul de întîmplări petrecute alături de el – toate nostalgice și pline de dor. Povestirile astea m-au întristat teribil și tot ce-am făcut după lansare a fost să mă întristez și mai tare, tot gîndindu-mă c-așa rămîne România fără oameni ca Padre, care plecă spre „mai bine”, oriunde și sub orice formă l-ar găsi.

Are Florin Florescu o proză scurtă în carte, în care vorbește și despre cele două scrisori care, prin 2012, au făcut furori pe Internet – cea a senatorului „românilor de pretutindeni”, Viorel Badea, și cea a lui Padre, care i-a răspuns pe blogul personal. „Caldele felicitări” ale senatorului i s-au întors senatorului răcite înapoi în țară de peste hotare, cînd Padre l-a întrebat, în scris – „de ce nu mi-ați scris acum șase luni, cînd încă nu eram un «român de pretutindeni»? […]. Aș fi putut atunci să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688.[…] De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegii mei, doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum?”

Și cînd am citit, și la lansare, cînd unul dintre foștii profesori universitari ai părintelui au amintit de episodul cu pricina – m-am îngrozit. „Cum au putut și pot oamenii ăștia să se închidă într-un institut de cercetare și, practic, să renunțe la atîtea alte lucruri – doar pentru a aduce un plus culturii române? Cum pot face asta cu atît de puțini bani?” Cînd vorbești de cercetare ți se pare un lucru maiestuos, care sună încîntător și profesionist, pe care nu orice om de rînd l-ar face. Îți trebuie timp, dedicare și fonduri. În cazul în care din trilogie lipsesc fondurile, nu apare niciun element X, ca în povești sau desene animate, care să salveze situația. Oamenii din institute se descurajează, își caută job-uri din care să poată să-și permită să supraviețuiască și cei care mai rezistă o fac doar dintr-o pasiune greu de înțeles – pentru propria lor împăcare sufletească.

Dar sigur împăcarea asta sufletească n-ar trebui să fie motivul principal. Pînă cînd ceva se va schimba, cercetarea nu va mai rămîne în plan secund și gestionarea materialelor științifice nu va sta doar la cheremul cîștigării unor proiecte de finanțare, poate că țara va reuși să-și țină cercetătorii acasă. Pînă atunci, putem să le mulțumim celor care există și măcar să-ncepem să le apreciem munca – fără „calde felicitări” sezoniere.