Cu urechile prinse-n Stat și cu ochii la Uniune

Sateliți de comunicații, transport aerian, sistem bancar – toate acestea vor fi date peste cap. În 2013, o furtună magnetică ne va a­run­ca într-un vid de comunicare, așa a a­nunțat NASA. De speriat, însă, pîna una-alta, noi trăim respingînd și respin­gîn­du-ne ca niște magneți aflați la același pol și mult prea aproape unii de ceilalți ca să ne putem suporta între noi.

Comunicațiile cu apanajul gadget-urilor dedicate sînt la modă, însă comunicarea s-a demodat din moment ce nu ne mai putem în­țe­le­ge semeni cu semeni, vorbitori de limbă ro­mână cu vorbitori de limbă de origine la­ti­nă. Ne adresăm unii altora prin tot soiul de mij­loace, însă nu mai ajungem cu nici un chip la vreun acord.  Semnarea de tratate es­te o corvoadă, legiferarea apare ca imposibilă, fiindcă responsabilitatea a devenit un drib­ling de la Cameră la Cameră, hîrtia în­țe­le­gerilor explicite sau tacite ne taie epiderma subțire a orgoliilor individuale și ex­pul­ză­rile a­par ca singura soluție de a scăpa unii de alții.  De aceea apelăm la tot felul de in­ter­mediari pentru a ne aplana conflictele și pro­b­lemele. Noroc aici de Uniunea Eu­rop­ea­nă, care se interpune între: universități și stat, între Republica Moldova și România și mai ales între starea în care ne aflăm și sta­rea în care ne-am putea afla. Ea ne oferă fi­nan­țări, ne face mofturile și ea este și prima pe care o putem blama în orice situație.

Asemenea unor adolescenți rebeli vrem autonomia și, în felul nostru, ne zbatem pentru ea, însă ne luptăm cu morile de vînt, findcă știm că oricum sîntem dependenți de niște părinți care doar ne oferă iluzia liberului arbitru. Nu facem nimic ca să ne cîștigăm in­dependența efectivă întrucît nu sîntem pre­gă­tiți să ne asumăm consecințele. Ca puberi ce ne dovedim a fi, ne instalăm în laissez-fair-ul tranziției și dăm vina pe destin ca pe un fenomen atmosferic de-nedorit-dar-de-ne-evitat. Cel mai aproape de noi, vedem lucrul acesta în cazul universităților care vor să-și ia singure decizile, dar să mai și pri­mească bani de la stat. E aici o contradicție de fond și mai sîntem și noi, studenții, care am preluat discursul despre învățămîntul în re­gim european, dar care beneficiem pe de­plin de viciile de procedură ale statului care ne permite să fim studenți bursieri, chiar da­că n-am dat pe la școală mai deloc în cei trei ani de licență și-n cei doi de master.

Vine vremea să ne panicăm atunci cînd e musai să ne angajăm și statul nu ne mai oferă nici o cîrjă. Vrem să credem că sistemul privat ne va scăpa de abuz și autoritate injustă, în­să ne dovedim doar handicapul de a ne ri­dica la nivelul discursurilor pe care le-am ve­hiculat cu superioritatea neinițiaților. Ca­șul de la gură se va transforma în veinin în mom­entul cînd va veni vremea să vorbim pe limba democrației și a capitalismului efectiv. Vom suspina tacit după libertatea pe care ne-o oferea statutul de sclavi. Atunci nu ne aflam sub imperativul de a dovedi sau a ne dovedi ceva, din moment ce trăiam sub para­digma hazardului.

Laura PĂULEȚ