Culmea omului de la cîmpie

Sîntem săraci, sîntem nebăgați în seamă, sîntem neapreciați, sîntem nedreptățiți. Sîntem nemulțumiți. Ar părea că avem și motive, la adăpostul cărora putem să ne așezăm picior peste picior și să ne întrebăm, bosumflați, „ce nu mai merge?”. Nu ne dăm seama că o astfel de retorică tipic românească ne ține suspendați într-o așteptare improprie, dar mai ales nesănătoasă.

Nici bine nu am apucat să ne privim în oglinda de „oameni mari”, că ne-a și prins în mrejele ei frica de-a ne depăși condiția sub care ne-am născut. Ba dăm peste așa-ziși elitiști care-și fac din propriul nas o ștachetă ilegitimă, ba peste o masă de mediocritate mocirolasă care ne coboară standardele. Și uite-așa ne-am lăsat cuceriți de-o ură fabricată împotriva celorlalți, care se fac mereu purtătorii vinei de a avea o capră mai grasă în ograda lor. Am învățat și că această mizantropie, amestecată cu spaimele noastre, își poate găsi justificări în toate sferele societății, economice, politice sau educaționale. Deci nu noi ne facem responsabili. Nu e vina noastră că am rămas încremeniți într-un proiect al devenirii noastre, din care nu ne lipsesc obiectivele mărețe, ci mijloacele prin care să le atingem.

Dar oare asta ar fi trebuit să învățăm? Să ne găsim scuze? N-ar fi trebuit, în căutările noastre, să exersăm cu determinare pașii înainte și nu privirea cîșă adresată celui de lîngă? S-ar putea spune că nu e chip să ne reușească schema în care am vrea să ne încadrăm și atunci preferăm să nu mai dansăm decît din vîrful limbii. Cu toate astea, avem în noi o vocație a vîrstei căreia nu-i urmăm îndemnul: o inconștiență sănătoasă ce poate fi pusă în slujba exersării libertății și îndrăznelii de a fi și a ieșirii de sub complexul singurătății alergătorului de cursă lungă. Poate așa ar răsări culmi și în educație, și în politică, și în presă. N-ar mai rămîne profesorii fără discipoli în beciul laboratoarelor performante, politicienii nu s-ar mai găsi eșuați la malul unui partid căruia nu i-a ieșit pasiența unui anume mandat și nici jurnaliștii nu s-ar mai condamna la exilul pe insulele platformelor sociale. Să ne smulgem curajul de sub umbra păcătoasă a senzației de inutilitate și să-i contrazicem pe cei care ne tot repetă într-o melodie la modă că nu ne-am născut în locul potrivit. Dar mai ales să nu uităm sau să ne amintim că sîntem în etapa în care ne este îngăduită, și chiar recomandată, utopia de a porni în căutarea munților la cîmpie. Abia atunci poate nu ne-am mai întreba inutil de ce România suferă de platfus.

Laura PĂULEȚ