Cuvînt împreună despre rostirea moldovenească

Numai ei au în rostire „l”-ul acela moale. Sintaxa aceea întoarsă pe dos cu dulceață și cuvintele potrivite anapoda, dar cu o sensibilitate aparte. Moldovenii de peste Prut vorbesc cea mai greșită limbă română – dacă pot spune așa –, dar și cea mai plină de miez. Un miez românesc, vechi, copt sub foc rusesc și răscumpărat mai apoi în încercarea de a-l face proaspăt, pufos. Ei cînd îți mulțumesc pentru ceva „îți întorc”, dacă e să aprecieze că ceva e mai bun decît altceva, îți spun că e „calitativ”, iar dacă e ok, zic că „se primește”. În camerele lor oamenii nu intră, ci „pătrund”, țările nu se unesc, ci se „împreunează”. Nici nu merg cu autobuzul, ci cu „rutiera” și bogyguarzii sînt „străjeri”. „Vina” pentru aceste potriveli nu o au ei, ci istoria care le-a luat vamă, odată cu identitatea română, și limba. După cum spune profesorul și lingvistul Stelian Dumistrăcel, acesta a fost un act de genocid. Orfanii acestui genocid sînt copiii care își caută originile deopotrivă în Rusia și-n România. A căror confuzie identitară se încurcă în accent și se află într-un echilibru instabil din pricina alternanței scrierii latine cu cea chirilică. Unii gîndesc în rusă și simt în română. La alții se întîmplă tocmai pe dos. Majoritatea însă au un grai metis, ei, acești copii din florile de peste Prut. Graiul moldovenesc cum i s-a spus.

Decizia Curții Constituționale din Republica Moldova prin care de joi, 5 decembrie, limba oficială a țării a devenit limba română este un gest simbolic, de răscumpărare nu doar unui adevăr științific (limba moldovenească nu putea fi în nici un caz o limbă în sine ci, cel mult un dialect), ci și a unei legitimități identitare. Putem să mergem cu gîndul mai departe, către acea unire la care mulți visează, conștient-utopic. Basarabia a parafat un acord cu Uniunea Europeană, și-a recăpătat limba, nu urmează decît să treacă sprințar podul de flori fără ca el să se rupă. Visul e frumos ca o poveste la care avem dreptul istoric să ne raportăm ca la o icoană sau ca la un ideal pe care nu avem voi să-l pierdem din ochi de drag. Însă realitatea e alta.

Realitatea e și ea teribil de frumoasă. N-am cunoscut studenți și profesori mai ambițioși decît moldovenii. Este ceva în spiritul lor care strigă adevărata dorință de-a face o diferență în lume. Îi vezi cum se sforțează să-și înduplece graiul ca să ne facă nouă – moldovenilor de cealaltă pare a Prutului – pe plac. Înghit în sec cînd se rîde de accentul lor, cînd li se reproșează greșelile de limbă și fac tot ce le stă în putință să se lepede de el. Le spunem că nici noi nu sîntem scutiți de ironiile ardelenilor sau oltenilor – și nici ei de ale noastre, însă nu îi consolează. Pînă la urmă, ajung să vorbească mai corect ca mulți dintre noi. Să realizeze mai mult, fiindcă ambiția lor e rumenită la niște cuptoare puternice. Trăind împreună ca moldovenii ajungem să înțelegem multe. Doar de ce ies așa dulci vorbele lor, noi n-o să fim nicicînd în stare să înțelegem pînă la capăt.

Laura PĂULEȚ