Estetica fugii la români

„Românii își fură singuri căciula”. A­șa crede Ioan Holender, cel mai lon­ge­viv și „autocrat” director al Operei de Stat din Vie­­na, care a ales fuga din țară atunci cînd a fost prins în toiul unei manifestații anticomuniste. Acum, după 51 de ani de la „dezertarea” sa și cu prilejul a­ni­ver­să­rii a 150 de ani de învățămînt su­pe­rior românesc la Iași a venit să prob­le­­ma­tizeze dacă ța­ra pe care a lăsat-o cu ju­mă­tate de veac în ur­mă este sau nu una a cul­turii. I­ne­vi­ta­bil, s-a ajuns la un per­daf aproape fi­lo­so­­fic, în care criticile au curs într-un șu­voi nestăpînit. Ne-a sugerat tu­tu­ror că ar fi bine să nu ne mai că­u­tăm scu­ze prin a­tri­buirea vinei regimului co­mu­nist, fiind­că el crede că „n-are rost să pui la pe­rete” și pentru că el, prin mu­zică, a învățat să ierte.

Noi l-am privit cu admirație fiindcă a re­ușit. Ne-a magnetizat cu eleganța sa. În­să, în sinele nostru nu am putut să nu-l privim ca pe un disident din umbră, ca pe un „geamăn” al Hertei Müller pentru ca­re sorgintea românească n-a ­fost decît su­biect terfelit stilistic în paginile unui ro­man de premiul Nobel.

Da, am auzit încă o dată că e trist și că ar trebui să fim triști că avem o cultură care stă în schele de mai bine de 20 de ani, drept dovadă Teatrul Național din Iași. Dar iarăși, tot vina noastră ar fi. Ho­len­der a zis: „dacă dumneavoastră ac­ceptați, iar conștiința nu strigă și nu ur­lă pentru drama spirituală, atunci nu vă mai lamentați”. Am coborît capul a ru­șine, dar ne-am mușcat buzele. Nu prea poate urla drama spirituală, cînd cea ma­te­rială a depășit faza strigătului și s-a refugiat în renunțare.

Nu-l acuzăm pe domnul Holender de ipocrizie, dar ne ofticăm să primim critici „de sus” și din afară. Poate fiindcă, deși le resimțim reale, le percepem neavenite. Și noi vrem să plecăm, să scăpăm, să fu­gim, deși ne iubim pînă peste poate țara. Vrem și noi să ne afirmăm în afară și vrem ca astfel să devenim mai înțelepți, iar mai apoi să revenim și să ne așezăm din jil­țul din care să aruncăm anateme. Deoarece și noi ne simțim ca niște ratați la momentul ăsta, cu orice posibilitate de de­venire blocată.

Ne vine cumva în răspărul firii noastre ofensive și teribiliste să înțelegem ce înseamnă un titlul de onoare pentru o via­ță întreagă de activitate. Însă știm să as­cul­tăm, iar săptămîna asta am întîlnit oa­meni fascinanți, care ne-au învîrtit iluziile în vorbe măiestre, ca într-un vals. Însă noi avem simțul criticii ascuțit cum­va nea­cademic, fiindcă ne-a scăpat însem­nă­ta­tea termenului de „honoris”. Și fiindcă spectacolul nos­tru de zi cu zi corespunde mai cu sea­mă unei estetici a urîtului. Nu spunem asta din negativismul devenit de-acum na­țional, ci fiindcă ne place să ne re­pre­zen­tăm realitatea în tușe groase.

Laura PĂULEȚ