Să împărțim cercetarea la zero

Anul universitar nu s-a deschis numai cu fast, surle și trîmbițe, ci și cu un semn de exclamare ascuțit ca un SOS. Acesta reclama subfinanțarea cronică a învățămîntului superior. Dar nimeni nu a receptat semnalul. Nici un scandal nu a șficuit spațiul public atunci cînd Mihnea Costoiu, ministrul Educației Naționale a decis, în septembrie 2013, ca 440 de milioane de lei să se ducă înspre 125 de proiecte de cercetare aplicativă și doar nouă către cercetarea fundamentală din universități. „Nu mai finanțăm o cercetare de sertar, ci una care să producă, să aibă produse și servicii în favoarea companiilor și, în finalul acestui proces, în favoarea oamenilor”, chiar așa a spus ministrul. Însă nu a păsat nimănui. Nu a părut suspectă ideea că cercetarea „trebuie să producă”. La fel cum nu a părut foarte grav cînd membrii Consiliului Național pentru Cercetare Științifică și-au dat în primăvară demisia în masă ca reacție la tăierea la jumătate a fondurilor pentru proiectele de tip IDEI. Degeaba s-au primit reacții din afară, cu membri din structurile academiilor de știință de prestigiu care recunoșteau meritele CNCS și reclamau guvernarea defectuoasă. Doar cînd universitățile românești apar prin mijlocul topurilor internaționale privind cercetarea sau calitatea educației, atunci lumea se sesizează, aruncînd un „dooh” ironic la adresa instituțiilor sau perorînd pe tema unui învățămînt care își exilează valorile în afară. Potrivit topului realizat de SCImago Institutions Ranking, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) și Universitatea Tehnică „Gheor­ghe Asachi” (TUIAȘI) se află pe locurile 1296 și respectiv 1258 la nivel mondial privind numărul de lucrări academice publicate în perioada 2007-2011. În schimb, conform indicatorului de excelență care reprezintă proporția din lucrările științifice ce se regăsește în cele mai citate 10% articole din lume, UAIC se situează pe locul al doilea, iar TUIAȘI pe locul al treilea. Cît privește impactul mondial al activității de cercetare, nici o instituție din România nu depășește 1%. Aproape nimic am putea spune. Puțini citesc însă și înțeleg aceste distincții pînă la capăt și în context.

Universitățile românești nu sînt magicieni care să scoată iepurași roz din joben cu o învîrtire a baghetei. Nu pot produce output fără input. Profesorul Oliver Jens Schmitt, membru al Academiei de Științe din Austria se arăta îngrijorat de decizia de a se renunța la evaluatorii internaționali ai proiectelor de cercetare într-o scrisoare deschisă adresată ministrului Mircea Costoiu, reclamînd că nu poate exista o integrare în structurile europene fără sprijinul Guvernului în păstrarea unor standarde și subliniind riscul că România ar putea intra din nou în izolarea științifică. Dacă vă mai amintiți, nici pentru Accesul Național Electronic la Literatura Științifică de Cercetare (ANELIS) nu a fost loc în agenda Guvernului în luna iunie a anului 2012, cînd în urma unei decizii luate de ministrul interimar, Liviu Pop, România a pierdut accesul și la bazele de date Thompson Reuters. În aceste condiții să nu mai arătăm cu degetul înspre cine nu trebuie. Lăsați iepurașul în joben, luați taurul de coarne.

Laura PĂULEȚ