În loc de noroc bun

Nu prea ne vine a ne grăbi să tragem li­nia la sfîrșitul acestui an universitar. Me­diul academic a fost măcinat ca de carii de re­forme neduse pînă la capăt, de clasificări ce n-au mai însemnat nimic, de o lege a e­du­cației pe care toți s-au sinchisit s-o im­ple­­menteze, dar nimeni nu a respectat-o.

De la Daniel Funeriu, trecînd prin Co­ri­na Dumitrescu și Ioan Mang, pînă la Li­viu Pop, învățămîntul și-a batjocorit stu­den­­ții și cadrele didactice cu niște standarde ca­re au ridicat și au coborît succesiv min­gea la fi­leul performanței într-un ritm nă­u­ci­tor. Mai mult, instituțiile de învățămînt au trecut și printr-un proces electoral, care a așezat și reașezat orgoliile acolo unde le e­ra mai mult sau mai puțin locul.

Mediul academic nu a cîștigat nimic în acest an universitar. Doar și-a rătăcit cre­dibilitatea, e pe cale de a-și pierde cele mai valoroase proiecte pe resurse umane fi­nan­țate din fonduri europene (celebrele și mult-rîvnitele POSDRU-uri), iar universitățile de-abia au a­flat cî­te locuri au la dispoziție pentru a șco­la­ri­za studenți. Unul dintre singurele lu­cruri bune ar fi că finanțarea se va face pe gran­turi și nu pe student echivalent, ce­ea ce permite – teoretic – universităților să mai cear­nă din repetenții pe care îi pro­mo­­vau de dragul păstrării rucsacului cu bani cu ca­re au fost înmatriculați. Stu­den­ții, la rîn­dul lor, s-au ales cu un Statut care le gî­di­lă pre­tențiile de a nu se arăta prea mult la școa­­lă, în­să care, deocamdată, nu le ser­­veș­te la nimic.

Cercetarea este și ea pe butuci, accesul la bazele de date internaționale fiind tăiat pî­nă nu-se-știe cînd, fiindcă pentru actuala con­ducere a ministerului învățămîntului nu a fost o prioritate să semneze un nou par­teneriat cu Thomson-Reuters. În con­ti­nua­re, se anunță însă și mai multă incertitudine amestecată cu o cădere în fals, deri­zo­riu și absurd. Conducerea comisiei de e­ti­că ce era menită să se pronunțe în „cazul Mang” de plagiat a fost schimbată. Nu vrem să spe­culăm, însă ni-e a semn rău pen­tru ce va urma.

Dar pînă una, alta, nu avem de ce să nu aruncăm toci în aer, să ne bucurăm de în­tîl­ni­rea cu emi­nen­­țe din varii domenii ca­re au primit ti­t­lul onorific de Doctor Ho­noris Ca­usa, de invitați de vază care trec pragul u­niveristăților și de copiii care rup cor­do­nul ombilical cu sistemul de în­vă­ță­mînt pen­tru a păși definitiv și irevocabil în lume. Abia atunci ne pălește nostalgia, grea și den­să ca aburul unei după-amieze de vară. Ge­ne­rații sfîrșesc facultatea, mai în­cîntate sau mai dezamăgite, sub privirile das­călilor ca­re îi mai petrec, încă o dată, cu privirea din pra­gul unei săli de ceremonii. Și sub zîm­be­tele largi din pozele de la mar­șul absol­ven­­tului sau de la cursul festiv trans­pare acel regret că nu le-am putut oferi mai mult. Și că, în mo­men­tul în care își vor termina lu­cră­rile de licență de scris și lacrimile de e­moție de șters de pe o­braji, vor regreta că nu au fugit de aici la vreme. Însă atunci îi vom strînge încă o da­tă, simbolic, în brațe, sperînd în viitorul lor ca într-un miracol în care noi, cei blocați de o alegere pe viață în mediul universitar, cu greu ne mai putem încrede.

Laura PĂULEȚ