Leagăn dintr-o pînză de păianjen

Să stai cu elefantul în cameră și să-l mîn­gîi lasciv pe trompă. Dacă se întîmplă să intre cineva peste tine, să te ascunzi sub burta lui și să spui că ți-a scăpat ceva pe jos. Nimeni nu trebuie să știe că trăiești cu o astfel de na­milă ca într-o simbioză. Deși ai auzit că mulți conviețuiesc cu cîte un elefant în ca­meră. Însă sssst, acest subiect e tabu, mai ta­bu decît sexul. Nu avem voie să vorbim des­pre elefanții noștri, fiindcă de cele mai multe ori aceștia sînt creaturi plăsmuite din sentimente de vinovăție și hrănite din rușine. Așa că, vă rog, să încetăm odată această discuție des­pre plagiat! Acest monstru care acapa­rea­ză de la Mang încoace discursul public trebu­ie să dispară, este inutil, ca și softurile anti­pla­giat. Conducerile universităților ieșene se simt din ce în ce mai deranjate de acest su­biect și nu văd utilitatea de-a tot bate apa-n piuă despre necesitatea de-a crea o bază de da­te cu lucrările doctoranzilor, de-a certifica și-a veri­fica dacă lucrările care au fost propuse sînt autentice. Au probleme mai importante de dres. Nu le trebuie mijloace să cer­ce­teze im­postura, doar fiecare conducător de doc­torat, alături de candidatul său au făcut ta­cit un pact că nu vor vorbi niciodată între ei și nici cu alții despre elefantul din cameră.

Dar ce vină are elefantul și ce caută el în această poveste o să mă întrebați. S-a băgat și el într-o expresie, așa cum suspiciunea că românii nu produc lucrări originale de cerce­tare începe să planeze ca un uliu asupra ori­căror intenții de-a mai concepe demersuri știin­țifice cinstite. Ce e paradoxal este că, de­și se discută extensiv asupra acestui subiect conș­tiința socială în loc să se trezească se cu­fundă într-un somn din ce mai profund. De la studenți, la masteranzi și doctoranzi și pînă la profesori universitari, toți s-au obișnuit să lo­cu­iască împreună cu monstrul. Le ține de urît și le asigură continuitatea, trecerea în siguran­ță prin lume și peste pragurile numite li­cen­ță, disertație, doctorat și tot așa. Toți consimt și girează plagiatul, mimînd ca niște mi­ro­nosițe mirarea cînd sînt confruntați cu u­ne­le cazuri concrete. Știu prea bine că nu sînt cazuri izolate, se simt bîzîiți de musca de pe căciulă, dar tac.

Nu ne sperie elefanții. Sînt creaturi blîn­de și inteligente. Dar au un al șaselea simț care îi fac să-și prevadă sfîrșitul și să-și caute un loc unde să tragă să moară. Numai că noi credem că elefantul nostru este nemuritor. De aceea nu considerăm că e cazul să pierdem vre­mea vorbind despre el. De ce să nu profi­tăm să ne ridicăm pe el ca să părem mai înalți decît toată lumea și să strivim în pi­cioare pe oricine care nu a locuit niciodată cu un astfel de mamifer?

Nu elefantul e de vină, după cum spu­neam. El e doar cuvînt într-o expresie. Pla­gia­tul este realitatea care stă să plesnească a­se­menea unui gîndac, mare și negru, într-o în­căpere atent văruită. Să facem curățenie, zic, în aceste arhive ale conștiinței, să scăpăm de me­tamorfoze și să ne lăsăm digitalizați ca să ne ve­rificăm dacă nu cumva ne tot copiem o pă­rere nefiresc de bună despre noi și despre de­pen­dințele noastre. Domnilor rectori, dumnea­voastră nu ați vrea să faceți puțină cu­ră­țenie prin universitățile pe care le conduceți?

Laura PĂULEȚ