Lehamitea

Parchetele și asociațiile de magistrați din țară s-au mobilizat într-un protest-reacție la ordonanța de urgență 7/2019, propusă de Tudorel Toader și adoptată de Guvern. Unii și-au suspendat activitatea pentru cîteva zile, alții au purtat banderole sau au ieșit pe treptele instituțiilor cu mesaje împotriva modificării legilor justiției. Deși tîrziu, e bine că se întîmplă și acum și că cei din domeniu se alătură protestelor celor din stradă, însă nu pot să nu am sentimentul de „prea puțin, prea tîrziu”, că nu e prima tentativă din noiembrie 2016 încoace de subjugare a justiției.

Strada, după doi ani de stat în frig și strigat, după un 10 august 2018 în care a fost bătută și gazată fără motiv – acțiuni care rămîn în continuare nepedepsite -, e obosită și deznădăjduită. Mai e revigorată din cînd în cînd de scîrba produsă de acțiunile celor care ne conduc, cînd exagerează cu ceva, ca și cum ce fac în rest nu e tot mizerabil, și se mai strîng cîte 10.000 de oameni în Piața Victoriei și cîteva sute în alte orașe mari, dar atît, nu se va mai ajunge vreodată la amploarea protestelor din ianuarie-februarie 2017, cu 600.000 de oameni în București și în țară. O parte dintre oamenii de atunci nici nu mai sînt în România, s-au săturat și au plecat. Am prieteni cu care mă întîlneam acum doi ani la proteste, care între timp s-au mutat în țări civilizate. Le admir determinarea, de ce să vrei să-ți irosești tinerețea, energia și nervii pe o țară care, în cea mai mare parte, nu vrea să-i fie mai bine?

Mai mult, lumea a realizat că oricît ar protesta, oricît de mulți ar fi în piață și oricîte semnale de alarmă ar trimite partenerii noștri occidentali, pe cei din alianța de guvernare nu-i interesează decît să-și scape penalii de închisoare, iar pentru asta ar fi în stare să ne scoată din Uniunea Europeană dacă ar putea. Noroc că nu-i atît de simplu, că ar face asta și mîine. Totodată, strada simte și neimplicarea sau implicarea tardivă a categoriilor pentru care, direct sau indirect, protestează. Într-o societate sănătoasă am fi văzut, de exemplu, și proteste masive din partea medicilor, care să transmită un mesaj clar decidenților politici: nu creșterile salariale și atît sînt cheia, modernizați spitalele, îmbunătățiți condițiile de lucru, aveți siguranța și confortul pacientului în vedere și opriți sifonarea banilor publici din sistemul de sănătate.

În același timp, lumea s-a săturat să vadă că sîntem în Uniunea Europeană doar cu numele, că în continuare politica autohtonă este una tribală, în care direcțiile se dau seara, la televiziunile de partid, eventual cu contribuția unui infractor dovedit și fugit din țară, dar ale cărui afirmații sînt probe cu puterea de a ne schimba destinele. Într-o societate sănătoasă, Sebastian Ghiță era demult închis, sau măcar demult uitat, la noi face și desface ca un păpușar odios.

O șansă de salvare ar fi ca lehamitea să se transforme în luciditate și oamenii să realizeze că, deși necesare și ele, protestele sînt totuși degeaba fără celelalte forme de implicare în viața publică: înscrierea în partide care le reprezintă interesele și participarea la vot.