Mass-media și ipocrizia morții

Nu realitatea morții ne face mai buni și mai sensibili, ci reprezentarea ei schi­mo­­no­sită. Aceea deformată, îngroșată și impudică, care ni se arată în goliciunea ei la televizoare și – mai nou la noi – în me­diul online. Aceea la care, în loc să schimbăm canalul sau să închidem fereastra de www, căscăm ochii, magnetizați. A­ceea care ne arată sicriul în prim plan și care a legitimat încadratura cadaverică. În­cercăm a­tunci o emoție fără de seamăn, care ne face să vărsăm regretele neavenite pe Facebook, într-un șuvoi nestăpînit de clipuri de pe YouTube, de citate și de statusuri lacrimogene. Intrăm atunci „în trend” și, pe nesimțite, în publicul țintă al pu­­blicațiilor serioase care îmbracă haina de doliu a cărei căptușeală poartă marca per­fidă a spectacolului macabru.  

Ia spuneți drept, cîți dintre voi nu ați ex­­perimentat acum, la moartea lui Pău­nes­­cu, o nostalgie fără de seamăn după ce­­na­clurile Flacăra, deși nu știați despre ele decît niște lucruri auzite de la pă­rinți? Cîți nu ați empatizat cu soarta de ar­tis­tă de­căzută a Mădălinei Manole deși ați rîs de melodiile ei „patetice” atunci cînd le-ați des­coperit discurile de vinil ale „ba­­ba­ci­lor”? O să-mi spuneți că nu ați fost i­po­criți, că mass-media v-a întins o cap­cană sau că ați trăit o revelație. Poate una din do­uă, poate amîndouă, însă cert e că toate proiectele editoriale ale televiziunilor și ale vresiunilor online ale ziarelor au fost date pes­te cap ca să vă prindă pe voi într-o capcană. Ați pu­tut vedea în timp real, „live”, „în exclusivitate”, transmisiuni de la cimitirul Bellu, de la Ateneul Român și ați putut suspina în urma cortegiului funerar de oriunde v-ați fi aflat. Ați aflat tot des­pre viața lui Adrian Păunescu din doar do­uă click-uri și ați învățat că nu a fost tocmai acel om al compromisurilor, ci un a­de­vă­rat disident. Ați putut asista la emisiuni în care prezentatori îmbrăcați în negru erau surescitați mai ceva ca în ca­zul dez­ba­­terilor privind mo­țiunea de cen­zu­ră, un­de unele figuri publice și-au pres­chimbat peste noapte injuria în elogiu. Ați pri­­vit la curgerea de ver­suri pe ecrane și v-ați uitat cum lumina lumînărilor se su­prapune pes­te ecranul împărțit în patru ca­­drane.

Moartea și-a pierdut dreptul nu doar la in­­timitate, ci și la onestitate. Lacrima a de­­­­­ve­nit măsura punctului de rating. Show-ul ieftin s-a mutat din studiourile lui Dan Ne­gru în cele ale posturile de știri precum Antena 3 și Realitatea TV. De­­­rapaj? Nu, doar minciună. Am avut ac­tua­litate în versuri, texte de opinie tot în versuri, toate ca ve­ni­te dintr-un preaplin de sen­timente. Dacă ați ratat cumva supli­men­­tele sau trans­mi­siu­­nile de la fața lo­cu­lui, le mai găsiți pe on­line. Însă, după o zi, două, trei, o săp­tă­mînă, cînd toată urma acestei isterii se va șterge și din arhive, vă veți mai pune întrebarea: „Și totuși?”

Laura PĂULEȚ