Opt lei și un film gîndit la rece

Niciodată parcă n-a fost mai discutată ceremonia de acordare a premiilor Oscar decît cea de anul acesta. Cum un lucru bun n-ar stîrni vreodată atîta vîlvă, totul a pornit și-acum, de la o greșeală, în urma căreia toată presa și toți formatorii de opinii au început să vuiască – ba realizînd că Oscarul nu e neatins și el de jocurile lumii politice, ba comentînd subiectiv distribuirea nefirească a premiilor, ba lovind cu un gif sau cu un meme amuzant bula intelectuală a Internetului, care-și mai schimbă forma doar dacă-i atinsă de o glumă plină de rafinament.
Faptul că actorii Warren Beatty și Faye Dunaway au anunțat greșit numele filmului cîștigător la categoria „cel mai bun film”, spunînd că cel care a obținut premiul este „La La Land” și nu „Moonlight”, cum s-au corectat ulterior, n-a atras atenția, însă, asupra niciunui lucru important din cinematografie. Cel puțin nu la noi. N-am văzut nicăieri nici măcar un meme care să aibă drept fundal vreo sală românească de cinema sau vreo poză cu un poster, realizată în vitrina unui cinematograf.

Îți place să spui că ești cinefil și-atunci, ca s-o dovedești, te-așezi la coadă într-un mall și-aștepți să vezi un film abia apărut, numai după ce plătești un preț care e, de fapt, de vreo trei-patru ori mai mare decît cel dintr-un cinematograf. E drept, în sala vreunui cinematograf ieșean nici n-ai rezista două ore, cam cît ar trebui să stai înțepenit în scaun pînă se termină filmul. Ți-ar trebui cîteva pături, o voință de fier și-un termos cu ceai fierbinte ca să nu îngheți. Nici nu ai cum să spui, la o gîndire mai aprofundată, „vreunui cinematograf”, pentru c-a mai rămas doar unul, de cînd Republica, cinematograful din capătul străzii Lăpușneanu și-a închis ușile mari de fier și le-a încuiat strîns, la ușa din spatele dublurii, cu două lacăte care stau legate de-un lanț gros. Așa c-a mai rămas doar cinematograful Victoria despre care Cristian Mungiu, cînd a venit să-și proiecteze pelicula premiată la Cannes, Bacalaureat, a spus că aproape îi dau lacrimile cînd vede „cum cade tencuiala și zgura de pe el, băile pline de igrasie și cum totul arată fix la fel ca acum 20 de ani”.

Și-a avut dreptate. Dacă te încarci dinainte cu o atitudine boemă, pregătită să înfrunte orice obstacol trimis de realitate, poți să mergi încotroșmat bine și să te simți stăpînul celor aproape 200 de scaune din sală, în timp ce încerci să distingi sunetul replicilor sau să-nțelegi ce scrie în subtitrarea care-ți joacă feste. Trebuie doar să verifici programul, să dai opt lei pe-un bilet și toată sala-i a ta. E drept, există șansa s-o împarți cu vreun om al străzii, care a văzut filmul deja de peste zece ori, dar dacă-ți asumi experiența, n-ai de ce să te plîngi. Nimeni nu-ți bagă lumina telefonului în ochi, nimeni nu ronțăie popcorn în stînga sau în dreapta și, la final, cel care schimbă rola te reține chiar și pentru o sesiune scurtă de feedback. Trebuie doar să vrei să-ncerci, să fii rezistent la frig și, dacă-i să fie vorba de vreun cutremur, să ai grijă să te rogi ca ăsta să fie un film care rulează doar în mintea ta, departe de sala în care te afli, prezent la datorie – gata să salvezi cinematografia românească.