Patriotism de sclav european

Am ieșit prost și din ultima negociere la Bru­­xelles. Nu ne-am exercitat dreptul de ve­to la Summit, și nici nu ne-am luat în piept cu Uniunea Europeană pentru a ne urmări in­te­resele în ceea ce privește politicile pentru co­e­zi­une și sub­vențiile pentru agricultură. Re­pre­zentați fi­ind de Traian Băsescu, am fost moi ca niște sclavi bătuți de soartă, susține Vic­tor Ponta. Nu ne-am afirmat ca în reclamele de la TV în­tre­bînd retoric „știți cine sîntem noi? Sîntem ce­tă­țeni europeni și avem drepturi”. Fiindcă ne-am cam bătut joc de drepturi. Rata de absorbție pen­tru fondurile eu­ro­pe­ne a fost în țara noastră, în intervalul 2007–2013, sub 10%. Am strigat cinci ani că nu știm ce să facem cu banii pe care i-am vrut și i-am fi putut avea și că nu ne vrem sur­ghiu­niți de ri­gi­ditatea normelor UE, iar acum ne cu­prin­de panica fiindcă acești bani vor dis­pă­rea din ori­zon­tul posibilităților.

Evident, este ridicol să ne închipuim că am fi putut să ne luăm în coarne cu „prietenii po­li­ticii de optimizare”, Germania și Fran­ța, sau cu Marea Britanie care ar fi tăiat în carne vie cu 200 de miliarde de euro bugetul, fără să-i pese de ce-ar fi presupus consumarea drep­tului de veto. Am avut de ales între rolul studentului cu­minte, care tace în bancă, asumîndu-și im­pos­tura de-a fi într-un am­fi­tea­tru de instituție de prestigiu, în detrimentul o­brăzniciei de-a crede că Bucureștiul mai e încă vreun mic Pa­ris insuficient valorificat. Cu toate acestea, po­li­tica euro-scepticismului are șanse să-și crească umbra în conș­tiința electoratului. Din „grînarul Eu­ro­pei”, invocat ca un mit desuet, am ajuns postelnicul acesteia. Deși toți banii din ultima vreme ce s-au mai scurs prin struc­tu­­rile universitare, so­ci­a­le, culturale și po­li­tice au provenit de la UE, nouă ne este scîrbă și lehamite să fim asemenea lacheilor care ac­cep­tă orice jug și umilință pentru a le primi. To­tuși ne lipsește ceea ce nu a fost niciodată al nostru, însă am ajuns să credem că e de la si­ne putere și printr-o determinare organică că ar trebui să fie acolo. Ne sim­țim responsabili să deținem o felie din bugetul Europei, așa cum ne-am simți în­săr­ci­nați de Black Friday să ne cheltuim re­sur­sele pe obiecte inutile care au produs vîn­zări de peste 12 milioane de euro la magazinul online eMAG.

Cu toate acestea, sîntem în pragul zilei naționale și gata să ne așezăm mîna pe inimă. De­și ne dăm seama că patriotismul ăsta strîmb nu va reglemnta raporturile noastre nici cu is­to­ria, nici cu lumea. Fiindcă sîntem sceptici și în privința trecutului, dar și a prezentului și vi­i­torului – nu credem în nici o formațiune, na­țio­nală sau europeană, disprețuim deopotrivă Europa și Rusia, iar pe 1 Decembrie, puțini din­tre noi știu ce s-a întîmplat sau ce a însemnat Unirea. Acum simțim doar că lucrurile nu merg bine și că ne așteaptă o ieșire din Eu­ro­pa pe ușa din dos dacă nu vom face ceva să mă­ce­­lă­rim impostura și corupția. Campaniile e­lec­to­ra­le „o ARD” în pliante, iar pizza USL se dis­tribuie „cu de toate”. În acest context, în Al­ba Iulia nu putem intra decît cu capul plecat în fa­ța propriei istorii și-a conducătorilor care și-au asumat riscuri înțelepte. Fiindcă spi­ritul na­țio­­nal și-a pierdut vigoarea pe 23 august 1944.

Laura PĂULEȚ