Rămas bun, Herta

De cînd scriu, m-am întîlnit adesea cu oameni furioși, care au renunțat la tot, unii chiar și la viață. De la secțiile de paleative, la sportivi accidentați, care nu vor mai putea alerga niciodată. De la bătrîni ale căror case au fost măturate de ape, pînă la copii care ar vrea să învețe, dar i-a îngropat sistemul sub școlile care se dărîmă peste ei. Și săptămâna aceasta am cunoscut-o pe doamna Herta Müller. Niciodată nu am văzut un om mai măcinat de ură și mai cutremurat de furie decât ea. Dar, mai important, niciodată nu am văzut un om care să-și urască țara mai mult decît Herta Müller. Nici bătrînul Vasile Enache, din Cuza-Vodă, un sat apropiat de Iași, din comuna Popricani, care spunea cum se trezea noaptea plîngînd, aducîndu-și aminte că la 17 ani a fost pus de Armata Română pe marginea unei gropi comune, cu evrei pe jumătate vii, pe jumătate morți, cu pușca la ceafă. Nici un profesor ieșean, fugărit de KGB-ul rusesc înainte de ’89 din Republica Moldova, după ce a fost bătut în beciurile de sub primăria din Chișinău și care și astăzi se teme să-și dea numele și poza în ziar. Nici zecile de studenți ieșeni excepționali pe care i-am cunoscut și care ar fi avut nevoie de un alt sistem de învățămînt ca să poată deveni ceea ce în străinătate ar fi reușit sigur. Nimeni nu poartă aceeași pică și aceeași ură pentru țară pe care am citit-o în ochii Hertei Müller. Niciunul dintre ei nu ave­a vorbele atît de încărcate de venin; nici pe viață, nici pe țară și nici pe Dumnezeu.

Argumentele ei stau scrise și în romanele publicate și în interviurile și intervențiile pe care le-a tot dat de când a luat premiul Nobel. S-a debarasat, a spus la Iași, de o țară în care s-a simțit singură, de o țară în care toți prietenii au turnat-o. O țară care nu voia să lupte, cum voia ea. O țară care-i întorsese spatele.

Dar Herta Müller este un caz aparte. Am cunoscut mulți disidenți, mulți dintre cei care au fost torturați, și am citit despre și mai mulți. Bătrîni care și-au pierdut auzul sau vederea în temnițele comuniste, care au rămas ologi sau paralizați. Care au păstrat pînă astăzi urmele de bătaie desenate pe tot corpul. Dar n-am întîlnit și nici nu am auzit despre o asemenea ură la nimeni. Mai degrabă am întîlnit-o de cealaltă baricadă a regimului: de la torționarul Vișinescu – care se aruncă, la 90 de ani, să lovească cu pumnii jurnaliștii care-l acostează pe stradă, pe care îi înjură și îi amenință – la preotul Vrăjitorul, turnător, din Liteni, județul Suceava, care lovește jurnaliștii cu crucea, pus față în față cu un om despre care a dat șase note informative.

Nu o acuză nimeni pe Herta Müller de relații cu sistemul sau că ar urî fără merit. E greu de imaginat cum ar putea reacționa o persoană atît de inteligentă precum ea pusă în față cu una dintre cele mai grele poveri pentru un scriitor: singurătatea.

Poate e și un gest reflex. Poate a simțit că am vrea să ne-o asumăm cînd a luat Nobelul și a vrut să ne arate că nu aparține de nimeni. Însă cred că am mers prea departe, și noi presa, cu întrebările, și ea, disidenta, cu acuzațiile. Cred că e timpul să ne uităm unii pe alții. Țara asta, bîntuită de comunism și cu un viitor negru, părăsită de tineri și de valori, nu mai are nevoie de alți pumni și de alte picioare. Nu de la unii care stau pe margine, în timp ce alții se luptă pentru schimbare.