Rușinea oamenilor mari

Nichita Gheorghe, primarul Iașului – „da, probabil că e vreo ședință masonică cu femei, nu știu, dar nu cred că-i masonică, că de obicei ăștia sunt înregistrați, ei vorbesc, invită multă lume…”.

Liviu Mihai Hliboceanu, șeful Poliției Locale – „nu, nu-i genul ăsta, e ceva spiritism, ghicit, prezis viitor”.

Gheorghe Nichita – „și nu se poate vedea nimic în rest?”.

Liviu Mihai Hliboceanu – „Mai încercăm peste gard să mai vedem”.

Dacă e să dai crezare procurorilor, trăim într-un oraș universitar, potențială capitală a culturii, cu polițiști locali care zguduie paturi să vadă dacă scîrțîie, care pîndesc întîlniri decretate de primar ca fiind masonice uitîndu-se peste gard să vadă cine participă. Povestea sfîrșitului politic a primarului Gheorghe Nichita este una spumoasă. Cu dragoste neîmpărtășită – părăsit de soție în urma numeroaselor (zvonite) idile, pînă și angajata din Primărie pe care i se pune pata edilului îl respinge. Cu aventură și intrigă sub acoperire – polițiști devotați, care se îmbracă în civil și scot cîini la plimbare pentru a verifica dacă femeia la care jinduiește primarul e acasă. Cu implicarea băieților răi – interlopi care fugăresc diferiții pretendenți care încercau să-i răpească iubirea neîmplinită a edilului ieșean. Iar concluzia este epică – indiferent de rezultatul anchetei, chiar dacă vine în genunchi DNA-ul în fața primăriei și își cere scuze că a scurs stenogramele către public, chiar dacă Gheorghe Nichita va fi achitat, cariera sa politică e terminată.

Important pentru oraș este ce va urma după aventura primarului amorezat pentru că, de ceva vreme, societatea civilă este scindată irecuperabil. Pe de o parte îi avem pe cei care au militat împotriva Primăriei încă din momentul februarie 2013, cînd au fost tăiați teii de pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Formați majoritatea din oameni onești, cu dragoste față de orașul lor și cu dorința unei schimbări în bine, în rîndurile acestora și-au făcut loc foarte mulți oportuniști. Au apărut politicieni, afaceriști, dar și un număr de pseudo-jurnaliști din presa locală, care s-au folosit de ura împotriva primarului pentru a-și crește audiența și au întărîtat ieșenii unii împotriva celorlalți.

De cealaltă parte sînt votanții din nucleul dur al PSD-ului – oamenii în vîrstă, pensionarii și cei care încă mai cred în ideologia partidului pe care și membrii în drept au făcut-o demult uitată. Pe acești oameni, PSD-ul a avut grijă să-i țină în brațe astfel încît, oricît de mare ar fi oprobiul public împotriva lor, să le iasă procentele la alegerile locale – singurele, de altfel, cu miză pentru ei. De la referendumul din 2012 nu am mai văzut o asemenea scindare în societate, cu scandaluri în familie, cu o stratificare între noile formate „pături” ale Iașului – pro-Nichita, anti-Nichita. Iar veninul din acest scandal curge mereu proaspăt pe străzile orașului.

Ceea ce niciuna dintre tabere nu vrea să înțeleagă este că o schimbare fundamentală, în bine, nu poate proveni decît din unitate, consens și compromis. Iar dincolo de idilele din Palatul Roznovanu și de primarul care va fi acolo, ieșenii trebuie să își recîștige această unitate în miezul familiei, altfel orașul acesta nu va ieși niciodată din izolarea care începe să devină auto-impusă.