Socotelile lui Erasmus dau cu plus-minus

Programul Erasmus n-a fost o minune doar pentru studenții români care caută portițe de scăpare din țară. O oportunitate de a vedea cum se trăiește și se face școală pe alte meleaguri europene. A coincis un portal deschis între culturi, care să se poată întîlni, prin reprezentanți, sub pretextul educațional de a se descoperi și de a se cunoaște reciproc. Frivol sau profund, social sau academic, prin baruri, cămine sau amfiteatre. Ori toate la un loc. Pentru cei ce au plecat, indiferent de motiv sau înfăptuire, a reprezentat un punct de revelație sau de cotitură în formarea lor.

De la anul, acest program se anunță a fi cel puțin de două ori mai spectaculos. Erasmus+ este menit să deschidă nu doar granițele Europei, ci să și reunească laolaltă toate programele existente pînă acum, și de tip Lifelong Learning Project (LLP), și Mundus, și nu numai. Cu o finanțare de 19 miliarde de euro anual și cinci milioane de mobilități (adică dublu față de anii trecuți) se anunță a fi cu adevărat global. Nu se cunosc încă prea multe detalii despre procedurile de selecție, însă potrivit „semnelor” date de Comisia Europeană, mai multe persoane – profesori, studenți – vor putea accede la o „vacanță plătită” (sau cofinanțată) în străinătate și pe criterii mai laxe. Mai mult de-atît, noul program îi va prinde în horă și pe actorii economici, ceea ce va coincide și cu năvoade întinse înspre piața muncii. De unde sigur se vor primi răspunsuri. Se vor acorda și împrumuturi pentru masteranzi, și locuri pentru studiu vocațional, și pentru voluntariat, și pentru diplome comune. Pare o utopie menită să devină realitate, în care granițele se șterg atît de frumos și de fluid înspre o devenire integrată.

Noul proiect sperie. Ca orice sună bine, promite, însă e greu de implementat în practică. Nu puține au fost vocile care au criticat și în trecut programul Erasmus, asimilîndu-l, mai cu seamă, unui „turism cultural” (metaforic vorbind) decît unui adevărat program de formare academică. Au fost criticate condiițile prea laxe de acces la program și calitatea slabă a celor care au plecat. În această linie de gîndire, ceea ce urmează e „curată destrăbălare”, începînd din 2014 și pînă în 2020 . Chiar și așa de ar fi, e o călătorie fără pașaport. Pentru noi este o gură de aer și o oportunitate de reprezentare în același timp. Nu pe puțini profesori din afară i-am auzit mirîndu-se de cît de bine pregătiți sînt studenții care vin dinspre România. Iar eu, la rîndul meu, student Eramus în Spania, nu de multe ori m-am uitat cîș înspre reprezentanții unor națiuni mai prospere. Aceste paradoxuri le trăiești doar cînd pleci și parcă nu înțelegi. Trebuia să fie invers, parcă. Dar stați, discuția era despre unitate în diversitate, nu?

Laura PĂULEȚ