Un public ostil, dar spectaculos

Așa cum nu mor caii cînd vor cîinii, nici presa nu va muri cînd vor vizionarii. Însă va muri atunci cînd, din interior, se vor rupe lan­țurile care o țin ancorată în misiunea ei primordială. Cînd jurnaliștii nu se vor mai ridica de la birouri și vor confunda terenul cu browser-ul de Internet și chat-room-urile cu „vînătoarea” vorbelor personajului la o cafea, într-o confruntare tête-à-tête.

În mediul profesional umblă vorba că „noua generație”, cunoscută și ca „generația 2000” sau „generația Google”, ar fi pe cale să instaureze dictatura copy-paste în redacții. Că înșiși gatekeeper-ii ar fi aceia care i-ar des­­curaja pe reporteri – nu cu pixul „Zorro”, ci cu tasta delete. Aproape că nici o discuție despre mass-media, care transcede sau nu interesul celor implicați în procesul de producție, nu eludează aceste temeri. Asta ar fi ceva firesc, dacă veninul acestor amenințări nu s-ar strecura pe gaura cheii și-ar invada spațiul social ca o molimă. Astfel, toate ru­fe­le contaminte din casă ajung să fie expuse în piața publică – deși lucrurile și raporturile ar trebui să fie perfect inversate.

Oamenii cred că și-au dezvoltat filtre fine prin care să-și poată limpezi realitatea în re­prezentări îmbibate de-o acuratețe fără de sea­măn. Resping ideea de a fi luați de fraieri, de audiență naivă, care să mai înghită ceva fără o digestie proprie prealabilă. Publicul e versat, chiar dacă audiența e omogenă. Chiar dacă nu participă. Cum toată lumea se pricepe la fotbal și la politică, de ce n-ar fi ajuns să se priceapă și la jurnalism?

La noi, jurnaliștii sînt priviți ca niște mai­mu­țe cu o meserie facilă, inutilă, ingrată și de­gradantă pentru că – spun unii – se comportă ca atare. Și, drept consecință, ceilalți au justificarea să-i trateze ca pe niște specii pe care le-ar prefera mai degrabă eutanasiate decît prin preajmă. Așa ajung chiar și cei mai „onorabili” reprezentanți ai branșei să fie a­lun­gați și hăituți chiar și din cele mai „sub­țiri” straturi sociale, cu toate că vin cu în­tre­bări per­tinente și un carnet în mînă în loc de re­flec­torul așteptat. Iar dacă vreunul în­drăz­neș­­te să pătrundă pe vreo filieră academică sau profesională, atunci se va lupta inutil cu stig­ma­­tul guralivului fără prea multă minte și cul­tură, care, cel mult, se pricepe să-nvîrtă cu­vintele. În pofida probei contrare.

Nu știu cum se întîmplă că jurnaliștii nu știu să-și păzească secretele meseriei și că, în loc să aducă strălucirea sticlei curate în noroi, sfîrșesc mereu ca niște cai înecați în mocirlă. Probabil că prea multe dintre dedesubturile me­se­riei au fost expuse publicului de-a de­ve­nit spectacolul din culise mai picant decît cel de pe scenă. Și că acest lucru, îm­pre­ună cu derapajele din mediile locale, sa­bo­tează ori­ce forță a exemplului pozitiv care este e­xi­lat în categoria singularității sau a ex­cep­ției.

E minunat și absolut esențial pentru for­ma­rea celor din branșă să avem seminarii de Jurnalism și profesioniști din Europa Cen­tra­lă, care să vină să mai deschidă ochii profesioniștilor din media. Însă toate astea ar trebui să rămînă ferite de ochii publicului. Iar gestul acesta nu ar echivala cu o ocultare a adevărului, ci cu așezarea unui elegant văl care separă sfera privată de cea publică a instituțiilor media. Ca spectacolul, pe care publicul îl caută, dincolo de reproșurile pe care i le aduce, să rămînă vizibil numai pe canalele dedicate.

Laura PĂULEȚ