Universități vs. piața muncii (I)

Discuția despre absolvenții de facultăți și piața muncii e un subiect nesfîrșit de dezbateri îmbibate de clișee și prejudecăți. Electrocutează pe toată lumea cu sentimente de revoltă și scepticism, în virtutea unor opinii insurmontabile despre „cum ar trebui să stea lucrurile”. Deși încă nu se știe care ar trebui să fie natura relației stat-Minister-universități-studenți-absolvenți-piața-muncii-particulari-stat. Dacă e liniară sau dacă e un șir de bucle întortocheate. Dacă ar trebui să fie rigidă sau flexibilă. Însă, fiecare dintre părțile implicate manifestă nemulțumiri profund deznădăjduite.

Universitățile ar vrea să rămînă în turnul de fildeș (să insufle valori și maniere de gîndire), dar studenții le cer să coboare de acolo și să dea mîna cu partenerii economici, cîtă vreme beneficiază de sprijin financiar de la stat. Studenții ar dori ca o facultate să le asigure un loc de muncă după terminarea ei, dar se declară susținători ai capitalismului și ai libertății de a alege. Reprezentanții mediului economic vor absolvenți cu patalama, dar declară că ea nu valorează, de fapt, nimic. Statul parcă e sătul să dea, nu are de unde, reclamă autonomia universităților doar cînd îi convine și le pretinde să se descurce singure. Tot acest „conflict” reflectă că, de fapt, misiunea universităților românești s-a rătăcit în necesitatea de a răspunde unei nevoi pragmatice a celor care caută diploma-ce-TREBUIE-să-le-
asigure-un-loc-de-muncă-după-terminarea-facultății, corelate cu o subfinanțare crasă și cu o ridicare de sprînceană din mediul privat. Discursul public este doldora de clișee care fac apel la „alinierea și adaptarea curriculumului cu cerințele de pe piața muncii”. Dar de fapt, sistemele funcționează compulsiv, fiecare componentă a sistemului depinde de alta, dar e pe cont propriu. Autonomie? Nu, deriziune.

Le putem reproșa universităților că habar nu au ce se întîmplă cu absolvenții lor. Că nu au sisteme de monitorizare bine puse la punct, că în afara unui chestionar pe care îi obligă pe studenți să-l completeze pentru a-și ridica diploma (și pe care aceștia în completează „la mișto”, ca să scape mai repede) nu au niște studii coerente care să urmărească parcursul acestora. Nu se știe care specializări sînt păguboase și care nu, cîți ajung să se angajeze în domeniu și după cît timp. Nici nu mai vorbim de variabile specifice sau corelații între specificul programului de învățare, stilul didactic, raportul teorie-practică din activitatea de predare învățare și reușita pe piața muncii.

Cine are de suferit? „Copiii ăștia”, „viitorul țărișoarei”, care nu știu de ce mai fac facultatea, nu știu dacă o să conteze la ceva că o fac bine sau o fac prost. Care nu știu dacă ar trebui să stea cu mîinile la spate sau să iasă în stradă. Mai ales în contextul în care cele mai mari ramuri ale organizațiilor studențești sînt afiliate politic și servesc, cuminte, interesele „capului”. Unii le zic să șadă calm, alții să spargă. Unii că trebuie să se descurce singuri, alții că școala ar trebui să le servească aptitudini și oportunități. Și așa mediul academic a devenit o vînătoare de vrăjitoare. Va urma.

Laura PĂULEȚ