Universități vs. piața muncii (III)

Criza absolvenților care nu-și găsesc job în domeniu a creat, după cum era de așteptat, și o sumedenie de „oportunități” pentru studenți de a-și rezolva problema cu găsitul unui loc de muncă. Cu alte cuvinte, după cerere și ofertă. De la site-uri dubioase, pînă la un portal al Ministerului Educației și proiecte finanțate din fonduri europene, pînă la centre care se ocupă de „integrarea absolvenților pe piața muncii” și „orientare în carieră” există tot felul de mîini întinse către studenții care nu știu (sau nu găsesc) ce să facă mai departe-n viață. Despre „eficiența” acestor mecanisme, avem la dispoziție prea puține date. Pe site-uri te înscrii, depui CV-uri (se înscriu și companiile), proiectele „se finalizează cu succes”, centrele „își fac treaba”, asociațiile organizează evenimente, conferințe, workshop-uri, sesiuni de informare. Cum, necum, însă, studenții și, respectiv, absolvenții, tot nemulțumiți sînt. În loc să se atenueze, criza capătă proporții. Acest sentiment de „degeaba” planează și chiar aterizează (dacă nu cumva se prăbușește) în capul universităților care devin din ce în ce mai inutile. Cărora li se cere să se reinventeze, să se modernizeze dar, care, la rîndul lor, „urlă” după principii, stabilitate și după lipsa finanțării. Cercul vicios e dat pe centrifugare rapidă, deși aparent sînt atîtea soluții la îndemînă.

Palma studentului pe obrazul profesorului vine ferm „așa, și, la ce-o să-mi folosească ce-mi spui tu?”, „eu am văzut că nu așa stă treaba”.  Și-aici modelele de succes invocate vor fi impostorii, realizările facile și „bănoase” și indivizii care „ies la rampă”.

Tot ne plîngem și tot nu răspundem la întrebarea „ce e de făcut?”. Se caută, organizăm, dezbatem, vedem. Lumea tot e nemulțumită de toate părțile. Se vorbește frumos sau urît, se aruncă reproșuri sau se caută căi de mijloc. Se dau exemple, se arată modele de succes, dar aici nu sîntem la prezentări de modă. Nici un absolvent nu va „copia” sau reitera destinul vreunui dinaintea lui. Modelele de succes nu mai funcționează, așa cum nu mai funcționează nici mentoratul. S-au prăvălit în desuetudine, odată cu inversarea valorilor .

În calitate de cadru didactic, îmi vine greu să le mai explic studenților de ce ar trebui să fie buni, să învețe, de ce trebuie să fie, la limită, cei mai buni și să-și caute în ei înșiși morala profesiei și vocația. „Excelența” propovăduită prin proiecte sau cărți de pedagogie nu-și găsește loc, ca să fim în tonul discuției, cu ceea ce, aparent se cere pe piața muncii. Sau cu acele învățături despre etica profesională, standarde și principii. Palma studentului pe obrazul profesorului vine ferm „așa, și, la ce-o să-mi folosească ce-mi spui tu?”, „eu am văzut că nu așa stă treaba”.  Și-aici modelele de succes invocate vor fi impostorii, realizările facile și „bănoase” și indivizii care „ies la rampă”. Eu spun că studenții și-ar crede profesorii pe cuvînt și-ar fi dispuși să învețe dacă am reuși să oferim teoriei fundamentul unui pragmatism necesar, aplicabilitate și impuls principiilor, dacă nu ne-am conforma în „soluții” care sînt de fapt o păcăleală pe față. Dar cum? Fiind uniți, muncind, bătîndu-ne capul. Aa, facem deja asta? „Există” proiecte și centre. A, ne întoarcem de unde am plecat. Și, totuși, de problemă cînd o să încep să ne apucăm? Va mai urma.

Citiți și:

Universități vs piața muncii (II)

Universități vs piața muncii (I)