268 de zile în deșert – Zeci de zîmbete pînă acasă

Am decolat abia de vreo 15 minute din Washington D.C., așa că din avion se mai vede încă toam­na adevărată, aia cu miros de plăcinte cu scorțișoară, cu bu­căți galbene de pădure tăiate de curbele perfecte ale terenurilor de golf.

Îmi închipui că acolo, jos, o crosă mușcă verdeața, iar proprietarul urmărește nemișcat tra­iec­toria mingii, în timp ce în­cear­că din răsputeri să amorțească pen­tru o secundă gînduri se­rioa­se.

Pînă aterizăm în San Fran­cis­co, toamna asta o să se evapore în deșert, printre munți roșii de carton, după aia o să se simtă aerul Pacificului, dar o să fie vreme de tricou. Deasupra măsuței e un e­cran mic, iar alături e o fantă pentru cărți de credit, cu scurte ins­truc­țiuni de utilizare: “Insert fully” și “Swipe quickly”.

Pentru doar 7,99 dolari mi s-ar arăta zeci de canale, cu fotbal american, „Guardians of the Galaxy” și știri proaspete despre soldații americani trimiși în Irak. Dacă nu plă­tesc, o să se repete în buclă două episoade dintr-un sitcom nou și complet cretin, o combinație e­șu­a­tă de „Friends” și „Seinfeld”.

A­me­rica strălucește, îmbie, dă în­cre­dere, bate pe umăr, după aia ce­re banul, și o face politicos. Da­că nu dai, ești ultimul sărac și o să te simți în consecință. Așa ajungi să trăiești senzația permanentă că ești păcălit, că ți s-a luat ceva, cînd de fapt nu ți s-a dat și n-ai avut.

„How are you?”. Întrebare deschisă, dar cu o singură va­rian­tă de răspuns: „I’m good, thank you”. Zborul de aseară a fost anu­­­lat, ceva probleme tehnice, așa că lîngă biletele pentru a doua zi ne-au capsat cîte un voucher pentru o cameră de hotel cu ve­io­ze demodate, plus două cupoane a cîte șapte dolari, pentru mînca­re.

Încerc să zîmbesc înapoi, dar nu-mi vine să-mi arăt dinții: mă înfioară transformarea pe care o văd adesea pe fața omului din fa­ța mea, zîmbetul cu dinți prefăcut în crispare în jumătate de se­cun­dă. „I’m far from good, thank you”.
Mai sunt cîteva zeci de zîmbete pînă acasă. Sînt plecat de o săptămînă din Phoenix și mi-e dor de America profundă, mi-e dor de orașul ăsta cu străzi perpendiculare și apucături provinciale – puțin îmi pasă că în Ari­zo­na n-o să fie toamnă.

Acolo e cald, oamenii se știu între ei, sunt să­raci și bogați, dar treaba e clară, nu-i nevoie de artificii. De Halloween, copii costumați în rechini și luptători ninja umblă pe la case cu schelete pe ușă, după bomboane. Trick or treat, America dragă? Aproape am ajuns.

de Vlad ODOBESCU, senior editor Opinia Studențească