Alegeri

Mereu trebuie sa facem in viata alegeri, sa ne zbatem adesea fara putinta de a alege cum vrem. Uneori alegem involuntar, minati de alte ratiuni straine moralei proprii. Alegeri.

Trec cu masina pe linga copacii ce seamana izbitor cu pinzele de paianjen pictate de-un artist ce simte acut senzatia de spleen. Impecabil de frumoase, apasator de triste, pline de sensuri, profetice, milostive, batrine, intelepte. E Romania mea, pe care o vad parca pe zi ce trece asemeni copacilor. Atit de neagra, de solitara, de pervertita, si totusi nostalgica si frumoasa prin uritenia ei, nu derizorie, ci chiar fascinant de pitoreasca. Romania, un frumos al uritului sau un urit al frumosului. Un cadavru ce-si misca arar pleoapele, singurul imbold al farmecului, ca-n piesele urmuziene, te propteste magnetic in loc. Un copac cu crengi negre golase, un copac ce parca se zbate la fiecare fir de vint sa manince din seva pamintului pentru urmatoarea zi, alta, cind spera ca norii vor desena mintuirea in asezarea lor ciudata pe cer si-o vor asterne milostiv, regenerator, pe coroana sa de fluture cu aripi retezate, aproape de moarte. Copacul incoronat in semn de fluture. O alegere simbolica.

Alegeri. E greu sa le faci mai ales cind drumul pe care ai pornit iti vorbeste fara cuvinte, mereu fara cuvinte, doar prin impulsuri, ca niste spasme de curent static, ca trebuie sa mergi mai departe, chiar de, ca-ntr-un perpetuum-mobile, nefericirile adunate pe tava se repeta cu o intensitate ce doboara pasiunea, satisfactia, vrerea si sufletul. Dar toate se reduc cind incep sa doboare sufletul, caci ce e mai crud decit sa tai mugurii din tine, sa nu-i lasi sa creasca frumos, sa-i tratezi zilnic cu acid pentru viermi si gindaci?

Alegeri. Refuzi sa le faci. Stai pe loc si-ti ordoni sa devii imobil. Un aparent infirm ce se misca. Opresti timpul si paralizezi in fiinta ta. Crezi ca ramii imun, un sloi, o bucata mare de beton inauntrul careia flacari se zbat. Ele nu se opresc niciodata. Mereu cugeta si mereu actioneaza chiar daca tu le zici sa stea pe loc, sa ia o pauza sau macar sa mocneasca in propriul jar. Nu, ele gindesc pentru tine si, fizic, oprindu-te in loc, tu tot te schimbi. Te schimbi pentru ca nu incetezi nici macar pentru o secunda sa te intrebi, sa reflectezi, sa judeci, sa discerni, sa alegi. Ce bine ar fi daca ne-am putea opri gindurile si am asculta tacerea. Macar odata in viata sa ascultam tacerea. Dar poate e timp si pentru tacere, un alt timp care, la fel de nefiresc, alege el in locul nostru momentul si clipa. Si atunci, tacerea inefabila se umple paradoxal doar cu sentimente, cu sufletul nostru, cu bogatia spiritului nostru, cu libertatea noastra, cu iubirea noastra, si poate cu amintirea noastra daca am stiut sa ne facem loc pentru ea in lumea asta.

Iubirea e poate unica arma a libertatii absolute, alegerea suprema dar, si aici, depinde cum am inteles-o fiecare atunci cind nu era tacere si zbuciumul ne facea sa o vedem, din ce in ce mai greu, printre tenebre si umbre, in ceata. Sentimentele sint tot ce ne ramine, tot ce vom lua cu noi atunci cind tacerea se va asterne. In acel loc, suspendat intre spatiu si timp, vom sti daca tacerea e o melodie cosmica sau un cint absurd si fioros. E doar o alegere apasatoare, o alegere pe care o vom face mereu aici, unde doar odata treci.

Diana Rotaru