Barul de lapte

Locul arată mai oropsit decît cele­lalte. E în spatele căminului, lîngă stația de tramvai, pînă la care am de mers cam zece minute. N-am fost niciodată aici și mă-ntreb de ce, că-n meniu toate pre­paratele, pe care nu le înțeleg sub nicio formă, costă la fel – adică totul e ieftin. Vaca e laitmotivul nelipsit și aici – stă pe peretele din stînga și pare că-l sprijină, împingîndu-și coarnele sub forma unei litere U, ușor tremurînde, spre tavan. Afară, cu litera „C” lipsă, dar cu scrije­lirea celei care-a fost în urmă, scrie mare pe o bucată de grindă „Bar Mleczny”, adică „Milky bar”, cum e cunoscut print­re străini sau, cum s-ar spune drept în românește „Bar de lapte”. Barurile de lapte sînt faimoase printre polonezi; construite prin anii ’60, ele au devenit renumite pentru produsele pe bază de lapte care puteau fi cumpărate cu prețuri foarte mici. După căderea comunis­mu­lui, ele s-au păstrat și-au început să ada­uge în meniuri, pe lîngă produsele din lactate, și alte soiuri de mîncăruri – care tradițional poloneze, care împru­mu­tate de pe la străini. Azi le găsești prin toate orașele mari din Polonia și, pe liste­le cu mîncăruri pe care și le proțăpesc pe peretele de la intrare, poți să găsești supe poloneze pentru care ai de plătit doar patru zloți, pierogi, un fel de colțunași tra­diționali ai lor, pe care îi gătesc cu orice tip de umplutură dulce sau sărată și chiar eterna varză cu carne, care pe noi, românii, nu ne-ar uimi deloc, dar pe care ei o păstrează ridicată la rang de mîncare specific poloneză.

Oamenii pe care ai să-i găsești mereu în barurile de lapte sînt pensionarii. Singuri, de cele mai multe ori, aranjați pentru o ieșire în oraș – bărbați cu păr grizonat, îmbrăcați în costume odată călcate la dungă, acum pline de cute nelalocul lor și doamne cochete, cu rochii și pălării, care par să-și poarte rujul de pe buze în cele mai puternice culori fără să te lase să ghicești în el vreo trecere a vîrstei, toți stau într-o liniște incomodă înșiruiți și-și alteaptă rîndul la casă. Femeia care preia comenzile, de cele mai multe ori e-o doamnă cu vîrsta apropiată de 50 de ani, voinică, nu le scrie pe nimic, ci ridică bucata de mușama care o desparte de bucătărie și, pe-o voce baritonală, strigă către doamnele din bucătărie ce poftește fiecare. Cînd preparatul e gata, o altă doamnă, asemănătoare celei deja descrise, scoate farfuria printr-un gemuleț mic pe un pervaz și strigă ce-i în ea – să știe cel ce-a comandat că i-a sosit rîndul la masă. Mîncarea-i de fiecare dată gustoasă – deși uleioasă, consistentă și, de multe ori, necondimentată. Zici „săru’mîna pentru masă” stîlcit cînd ieși și, odată cu castronul gol, plin de grăsime și frunze de pătrunjel, lași în urmă un val de nostalgii care te-a dus acasă la mamaia, în cerdac, și te-a făcut să nu te mai simți așa străin pentru vreo oră.