Borcanul cu murături

„Asta e cea mai bună omletă pe care o vei mînca vreodată”, mai încearcă o dată Mourad, făcîndu-mi semn să mă alătur la masă. Mirosul mirodeniilor care inundă obsesiv simțurile te pun la încercare să-ți dai seama unde s-ar putea ascunde naiva ceapă în micuța cameră de hostel, în timp ce bolul cu salată proaspătă pare că te provoacă doar dintr-o privire să iei o furculiță și să pui capăt vrăjii. „Ok, doar o să gust”, răspund fără alte contraargumente.

De obicei algerianul de 41 de ani gătește doar pentru fratele și amicul său. Cum cei doi încă nu s-au întors de la magazinul în care lucrează din Bruxelles, Mourad mă cheamă să mănînc cu el pentru că „e trist să stai singur la masă”.

Mișcîndu-se apăsat, făcîndu-te să te întrebi dacă merge în zig-zag sau dacă merge drept, Mourad a avut și zile mai bune. Deși are aproape 15 ani de cînd locuiește în capitala Belgiei, ultimul l-a petrecut aproape doar prin hosteluri ieftine. Nu știe exact cînd a început greul. O fi fost momentul în care fratele său a rămas într-un scaun cu rotile în urma unui accident iar el a trebuit să-l ia în grijă. Ori cînd nevasta a plecat de acasă și a lăsat în urma ei doar o scrisoare și niște facturi. Sau poate atunci cînd medicul i-a spus că are nevoie neapărat de o operație costisitoare la rinichi. Oricum ar fi, lui Mourad nu-i place să-și plîngă de milă. Își fixează ochelarii pe nasul cît o pară mai mică și mă întreabă de unde sînt.

***

Deși nu este chiar cel mai sigur cartier din Bruxelles, Anderlecht este o oază a diversității culturale. Turcii și musulmanii au împînzit zona cu tot felul de magazine și tarabe unde prețurile sunt de două sau trei ori mai ieftine decît centrul orașului aflat la 15 minute de mers pe jos. Iar printre frizeriile în care pe afișe scrie „trendy”, cafenelele și agențiile de pariuri populate de negri ori supermarketurile de stradă unde casierițele îți zîmbesc politicos sub hijab, se află și băcăniile românești. În fața hostelului, patru magazine cu mezeluri „de Brașov”, lipite unul de altul, se luptă pentru clienți. Doi dintre vînzători stau de o parte și de alta, așezați pe niște găleți. Fac cîțiva pași să-i salut, însă nu apuc să zic nimic căci cei doi încep să-și arunce cu sfinți și se amenință pe motiv că unul dintre ei i-ar fi furat clientul celuilalt. Mă răzgîndesc rapid și mă prefac că nu pricep ce scrie pe etichete și merg mai departe.

***

„Din România?”, exclamă entuziasmat Mourad, apropiindu-se de mine să mă bată prietenește pe umăr ca pe-un văr îndepărtat. Îmi povestește că unul dintre cei mai buni prieteni ai lui e un român și că mereu s-a înțeles bine cu aceștia. Prin intermediul lor a descoperit murăturile și își amintește cum la fiecare două luni, prietenul său român mergea în țară să-și vadă familia și se întorcea cu zeci de „borcane magice” pe care le împărțea cu băieții. La un moment dat însă vocea apropiaților a fost mai puternică decît acea a banilor, iar vrăjitorul murăturilor a rămas acasă.

Algerianul crede că acesta a luat cea mai bună decizie, și înțelege cît de important este să fii aproape de familie. Iar de cînd cu accidentul fratelui său, nici nu s-a gîndit s-a gîndit că ar putea să-l lase pe mîna altcuiva. „It’s family, you know?”, spune acesta în timp ce scoate niște mere proaspete. Așa a și ajuns să stea mai mult prin hosteluri, la mica înțelegere cu unii propietari, după ce a vîndut tot pentru medicamente și operații.

Chiar și așa, Mourad vede jumătatea plină a paharului și cojind cu atenție mărul, povestește despre oamenii minunați pe care i-a întîlnit. Unul dintre ei, Orlando, un tînăr de culoare din Colorado, Statele Unite, stă în patul de lîngă fereastră. Cu el se întrece la gătit și fac cu rîndul la cumpăratul pîinii și la pusul muzicii la boxa portabilă. În seara asta e rîndul lui Mourad. Cu atenția cuiva care încearcă să citească o cărticică de buzunar, acesta își lasă fața acoperită de lumina albăstruie a telefonului și caută un playlist pe Youtube. Deodată, din boxă începe să se audă niște manele cu versuri arăbești, iar Mourad se scufundă în scaun și închide ochii, lăsînd pierdut un zîmbet subtil. „Tonight, I’m happy”, (n.red.: În seara asta sînt fericit).