Ca acasă

Cei care au petrecut cel puțin o vacanță în sudul Europei știu că aici mîncarea se ia în serios. Spre deosebire de țările din nord, unde „traditional” înseamnă straturi de cartofi și carne, la poalele bătrînului continent stomacul e rege, iar fiecare cină e o sărbătoare. În Barcelona, de exemplu, legume de toate culorile se găsesc la orice colț, în orice anotimp. Pește proaspăt, midii, stridii, raci, homari și alte crustacee mereu gata să îmblînzească poftele gurmanzilor se găsesc foarte ușor, la un preț democratic. Aici se deschid restaurantele cele mai bune din lume, dar, din fericire și barurile din oraș, de obicei cu podele nespălate cu săptămînile și cu munți de șervețele sacrificate pe jos, găsești tapas nepretențioase, dar care îți lasă gura apă, alături de o bere rece sau un vermut de casă, încoronat cu o măslină și o felie de portocală proaspătă.

În acest rai gastronomic locuiesc de aproape de ani și nu mă mai satur de el. Dar uneori, așa din senin, mă lovește în stomac o poftă strașnică de mămăliga aburindă cu sarmale sau ardei umpluți. Visez plăcinte rumene cu brînză de vaci și verdeață, mici pîrjoliți, aproape arși, scăldați generos în muștar iute. Salată de icre, de care am uns pe pîine în prea multe din zilele vieții mele de studentă la Iași. Atunci îmi iau inima-n dinți și mă duc pe strada Provenca, lîngă pușcărie. Primul e biroul de avocați, cu un panou pe care un drapel românesc se împletește cu unul spaniol.

Urmează Restaurantul Transilvania, cu salam de Sibiu atîrnînd la geam, iar un pic mai înainte, Crama Dracula, păzită de un vampir trist de cauciuc, cu ochi roșii și pălărie de țăran român. În jurul lui e mai mereu forfotă: fete pe tocuri, fumînd țigări lungi și subțiri, băieți spătoși, rezolvînd chestiuni serioase la telefon sau cîte un domn trecut de primele trei vîrste, cu o sticlă de vin într-o mînă și dirijînd cu cealaltă o orchestră invizibilă, care probabil îl acompaniază în timp ce el îngînă „Lume, lume, soro lume”. Mă opresc abia la magazinul Unirea. E deschis, dar încuiat. Trebuie să suni la ușă. Vînzătoarea e mai mereu o doamnă bine făcută, cu părul tapat. N-are niciun client, dar nu mă onorează cu atenția ei, pare vrăjită de fetele care cîntă manele la un televizor atîrnat în colț. Îmi aleg ce-mi place, niște pateuri, salată de icre, desigur, și ceva dulce. Aștept să se uite la mine ca să plătesc. Îmi dă rest, n-are 20 de cenți. Nu-i nimic. Nu m-a privit în ochi nici pentru o secundă și cred că mi-a spus, în total, opt cuvinte. Ies afară din mica Românie și simt că sînt, cumva, fericită, că m-am simțit pentru cîteva minute ca acasă.

Text de Anastasia CONDRUC, Senior Editor Opinia Studențească.