Cafea neagră

„Tall Americano” are 250 ml și e abia cea mai mică dintre ca­fe­le. E neagră, fără cine știe ce a­romă, și vine de fiecare dată pî­nă-n buza paharului. Pe cele mai mari aproape că trebuie să le a­puci cu amîndouă mîinile, cu gri­jă ma­re să nu te opărești.

Cînd vine vor­ba de cafea, nu există dis­cri­mi­nări: ziua corporatistului, a șan­tie­ris­tu­lui și a șefului cel mare în­ce­pe cu porții identice, la doi dolari ju­mate bucata. Ni­meni nu se o­preș­te să bea tihnit la vreo te­rasă, nu exis­tă ceșcuțe din por­țe­lan. Ca­fea­ua are locul ei, un suport special în dreapta șo­fe­rului, și e sor­bi­tă pe îndelete în timpul celui mai apropiat blocaj de pe au­tos­tra­dă.

Pînă să cunosc America mai în­deaproape, acceptam clișeul „miracolului american”, compus dintr-un soi de conjuncturi fantastice care te ajută să de­vii/re­u­șești/învingi sau, dim­po­tri­vă, care te trîntesc de pămînt cu toată puterea. Realitatea e ba­nală ca o cafea neagră la doi do­lari ju­ma­te: în țara asta se mun­cește pe rupte, din vîrful zgîrie-norilor pînă la o milă oarecare de asfalt, undeva în întuneci­mea deșer­tu­lui. Mai peste tot, refill-ul de ca­fea e din partea casei.

Ritmul e amețitor, rafinamen­tele sînt ciudate. Am văzut ma­șini ale unei mari companii de curierat ce umblă mereu cu por­tierele batante deschise în dreptul șoferului. Am întrebat de ce și un prieten mi-a zis că ma­nevra asta – parte din politica firmei – scutește o secundă sau două în momentul opririi, iar li­vră­rile devin mai eficiente. Într-o zi pli­nă, secundele astea se a­du­nă, sînt picăturile care ung ro­ți­le afacerii.

Între oameni se țes întruna legături, dese și fra­gile ca pînzele de păianjen. Tre­buie să cunoști persoane importante, să înveți de mic să cîștigi 30 de secunde din ziua lor de du­pă cafea, să te prezinți în timpul ăsta ca la carte, să strecori printre bucățile de autobiografie și o glumiță.

Jocul ăsta se cheamă „elevator pitch”, e vorba de liftul în care o să te nimerești într-o bună zi cu Mark Zuckerberg sau cu Tim Cook, momentul acela perfect în care o să tre­bu­ias­că să-i faci să te placă îndeajuns de tare încît să te țină min­te și, cînd va fi cazul, să-ți dea un reply scurt la un mail care va începe cu „Dear Mark” și în care toată munca ta își va găsi răsplata. Nu rîdeți, lifturile astea chiar există, iar ușile nu se închid niciodată.

de Vlad ODOBESCU