Ce să faci și ce-ți place

Americanul și-a cumpărat o prăjitură și-a plecat fără să plătească. Ne dăm ochii peste cap, ne uităm unii la alții și intrăm, înfofoliți, înapoi în bar. E trecut de zece, afară sînt minus 15 grade și de cîteva ore tot stăm cu paharele cu bere dinainte și cu capetele rezemate în mîini, luînd parte la „terapia de grup” în care s-a transformat discuția socială la care ne-am înscris. Lîngă mine, în jurul mesei stau trei fete și doi băieți din Polonia, un indian și un lituanian. Ar fi fost începutul perfect pentru un banc mai complex, dacă nu ne-am fi încăpățînat să discutăm și să ne tot întrebăm unii pe alții lucruri, încercînd să descriem problemele propuse mai bine – lipsa locurilor de muncă în rîndul tinerilor cu vîrste sub 30 de ani și, așa cum l-au numit ei, „supraeducarea”, adică supracalificarea tinerilor care țin morțiș să fie absolvenți de studii superioare, pentru ca apoi să profeseze în cu totul alte domenii.

În Varșovia nu există programe de integrare a studenților pe piața muncii și nici parteneriate între companii și universități. Ola e brunetă, cu părul tăiat drept, pînă pe umeri și are 26 de ani. E profesoară de poloneză part-time și e președinta asociației care se ocupă de studenții străini care ajung în Universitatea din Varșovia. Nu s-a angajat pînă acum, pentru că vrea să fie sigură că job-ul pe care o să-l aibă o să-i placă și că n-a studiat degeaba pînă acum. Ultima dată, cînd a încercat să meargă la un ziar local, a sprijinit uși, a cărat cafea și-a făcut toate treburile mărunte pe care nimeni nu voia să le facă. Cînd a plecat, pur și simplu au înlocuit-o cu un alt stagiar. Vorbește despre presiunea pe care o simte din partea părinților și despre cum tot timpul o întreabă dacă nu și-a găsit încă un loc de muncă serios și ne întreabă dacă și-n țările noastre, dacă după ce termini o facultate și nu-ți găsești foarte repede un job, nu ești privit cam suspicios.

În jurul mesei, pe rînd, aprobăm cam toți, dar o punem imediat pe seama faptului că înainte, în timpul regimului comunist, toată lumea era pregătită pentru un loc de muncă pe care, mai apoi, imediat îl profesa, iar acum, fiind puși în fața unui mers nou al lucrurilor, oamenii pe bună dreptate că nu știu ce să mai creadă. E pura lor obișnuință. „Dar, știți, la urma urmei, oare n-au și ei dreptate? Nu e egoist să tot încercăm să ne transformăm pasiunea în meserie?” Întrebarea ei ne-a lovit cuvintele din plin. Am tăcut toți, dintr-odată, și-am început să ne strîngem lucrurile. Spre ieșire, ne-a oprit, ne-a îmbrățișat pe rînd și ne-a spus: „poate că e măcar o datorie față de noi – să încercăm”.