Ceea ce ne separă
Opinia de la centru 12 mai 2014 Niciun comentariu la Ceea ce ne separă 16
Înainte să dezbată reacția Uniunii la tensiunile din Ucraina, europarlamentarii comemorează 100 de ani de la Primul Război Mondial, iar neamțul Daniel Cohn-Bendit ține să împărtășească o istorie personală. O tot zice cînd merge prin școli, dar e bună și acum, în ultima sa zi de plen în Parlamentul European. Domnul Cohn-Bendit fost conceput imediat după debarcarea din Normandia, la prima reîntîlnire de după război a părinților săi. „Dacă aș fi putut vorbi în prima zi a vieții mele, să le spun părinților mei că în Europa nu vor mai fi granițe, ar fi zis că vorbesc prea devreme și că zic doar prostii”, continuă el, iar sala asta rotundă populată de eurosceptici, euromoderați și euroentuziaști se amuză.
Trenul din care scriu urcă acum dinspre Strasbourg către Luxemburg și, mai departe, către Bruxelles. Două țări și-o țărișoară în cinci ore, nu știi unde încep și unde se termină. Sînt șiruri de case din piatră acoperite cu țiglă roșie între care se ivește cîte o turlă ascuțită cu ceas. Așezările astea sînt la fel de banale precum cîmpiile dintre ele: verde, gri, alb, roșu. Pe rîndul de lîngă mine e o bătrînă cum se cade la vreo șaptezeci de ani. Caucaziană, slabă, păr alb, cămașă, fustă. O femeie ca oricare alta, dar care n-ar fi putut în veci să fie româncă sau poloneză. Mă întreb cîtă vreme o să mai pot ghici din prima un occidental rătăcit printre estici și invers. Ce ne deosebește, întîi și-ntîi: avem la dispoziție gene diferite, sortimente diferite de zîmbete, altfel de supărări, sau – pur și simplu – zilele cele mai obișnuite ne sînt altcumva?
Printre șirurile de europarlamentari trece din cînd în cînd un chelner în frac și cu papion alb, poartă elegant o tavă cu cești de cafea sau cu un pahar cu apă. Se retrage apoi discret, prin spatele rîndurilor de steaguri. Azi, vocile parlamentarilor est-europeni sînt mai ridicate decît de obicei. Sfîșie pe alocuri respectul reciproc cu pronunții slave, dure. Sînt polonezi, români, cehi, care cer acțiuni hotărîte împotriva Rusiei.
Diseară, într-un colț liniștit de Bruxelles, o să-mi văd părinții, veniți de două zile în vizită la familia surorii mele. La 60 de ani, tata a fost pînă acum o singură dată spre Vest. Și doar pînă în Ungaria, și doar în 1990, și doar ca să vîndă acolo niște maieuri tricotate într-o fostă fabrică comunistă ca să ne ia primele cutii de cola și pungi cu jeleuri. Azi, în schimb, a dat fuga din Belgia în Germania, iar mîine o să mergem cu toții să vedem Marea Nordului și o să fie bine.
Vlad ODOBESCU | jurnalist freelancer
Adaugă un comentariu