Cînd Bill a înțeles Mineriada

Pe Bill l-au prins chiar lîngă clă­­­di­rea Guvernului. Nu fugise de ei, nu se ascunsese, ba chiar și-a scos, cu în­drăzneala americanului în țări ca Ro­mânia anului 1990 – un fel de Con­go sau pe undeva pe acolo – actele și legitimațiile care demonstrau că nu e vreun spion. N-a contat nici că era cetățean american, nici că luase în 1977 un premiu Pulitzer, nici că era ziarist străin, nici că mustața lui al­bă și părul grizonant îl recomandau clar drept un om serios, în vîrstă.

L-au luat la pumni acolo, în Piața Vic­to­ri­ei, cît să se învețe minte să se mai bage în „treburile statului”. La nici două sute de metri de locul unde Bill încasa pumni, mai mult nervos de­cît speriat, în palatul bine păzit de un cordon de tancuri, sute de soldați, mi­neri și de o mare de susținători cu banderole albe la braț era Guvernul Roman, cel din iunie 1990. Era zi­ua de 14, minerii veniseră deja pentru a treia oară în Capitală și haosul do­m­nea pe străzile unui oraș care încă nu înțelegea ce însemna de fapt libertatea.

Pînă pe la orele prînzului, Bill nu trimisese încă pentru ziarul lui din Washington nici un text care să ex­plice exact ce cuprinsese România proaspăt ieșită din comunism. „Am simțit că încă nu mi se clarificase to­tul”, spune bătrînul ziarist american. Văzuse pînă atunci și cum Timi­șoa­ra părea cel mai întunecat oraș eliberat de sub dictatură, și cum Piața U­­niversității adunase protestul an­ti – FSN, și cum s-a spart totul după „Duminica orbului”, și cum în piață au rămas din ce în ce mai firave vo­ci­le opoziției, și cum Poliția a intrat, pe 13, în niște „golani” greu de iden­tificat, care cumva știau prea bine ce au de făcut și care nu semănau deloc cu studenții și intelectualii care cîn­ta­seră cu cîteva zile înainte în fața Teatrului Național.

Acolo, în Piața Victoriei, sub pumnii a cinci soldați – nu mineri –, Bill, experimentatul corespondent al unui prestigios ziar american de re­fe­rință, avea să-și primească ultima și cea mai relevantă lecție despre no­­ua Românie. „Mi s-a părut trist că e­xistă atîta ură și că nimeni nu știa exact de ce trebuie să urască”. L-a făcut scăpat un maior care și-a dat sea­ma că nu oricine putea fi bătut pe străzile Bucureștiului aflat sub ase­diul minerilor. Apoi s-a retras la ho­tel de unde a transmis, cîteva zile mai târziu, un amplu reportaj, fără fiere, obiectiv, despre cum „o țară mică, de 20 și ceva de milioane de locuitori” se zbătea violent, inexplicabil, să ia­să de sub un văl cenușiu.

Apăreau și nume ca „Iliescu”, „Mă­gureanu”, lîngă cuvinte ca „ma­­ni­pulare”, iar România făcea deja pri­­ma pagină a presei străine sub ti­tluri ca „Întoarcere în Evul Mediu”. Din­co­lo de fapte, marele regret al lui Bill era, o recunoaște și astăzi, că bă­tă­ușii de la Victoriei i-au rupt că­ma­șa preferată. Pe care o mai păs­trea­ză, suvenir, printre cîteva fo­to­grafii alb-negru, cu mineri zîm­bind, ți­nîn­du-l prietenos, de după gît.

Andrei UDIȘTEANU